Mihail Săulescu – Versuri.pro

În Port

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Zori de ziuă, valuri, ploaie —
Şi corăbii care pleacă, mute şi greoaie.
Tu rămâi în port departe de atâtea căi,
Poate vântul te desparte de vreunul dintre-ai tăi,
De priveşti cu-atâta jale călătorul val,
Care vine singuratec şi se sparge-n mal.
Din corăbiile toate care merg acum,
Cine ştie care duce, către care drum,
Un logodnic, un părinte, o scrisoare doar
Şi corăbiile, iată, peste zări dispar.
Ce-ai lăsat în ele oare de priveşti aşa,
Şi-i atâta noapte-adâncă în privirea ta.
Merg şi-acum (în care parte?) merg şi-acum, ducând
Un logodnic, o scrisoare, — poate doar un gând.
Stai în port, priveşti cu jale
Câţi nu stăm în port,
Urmărind cu mintea visul care poate-i mort?
Câţi nu stăm privind în zare şi-aşteptând mereu
Să ne-aducă doar o veste valul mării greu?
Stăm în port, şi cine ştie ce catarg în zări
Va fi semnul împlinirii ultimei sperări?
Tu rămâi aici şi-aşteaptă,
Doamne, până când?
Dar aicea niciodată nu e prea curând,
Dar aicea niciodată nu e prea târziu —
Până când n-o fi doar noapte, noapte şi pustiu.

Aeternitas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un car cu boi, un popă, coșciugul, o bătrână
Și seara ce coboară, pe toate-ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit și pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.
Atât.. E tot ce poate să-nsemne-o îngropare!
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge-n poală și boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c-aproape-s de popas..
Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,
Și nu-i de plâns nimica, și nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coșciug —
Trag boii-n jug nainte, așa cum trag la jug..
Și soarele se lasă domol în asfințit
Așa, ca-ntotdeauna când ziua-i pe sfârșit..
Trei plopi înalți deoparte, la margine de drum,
Și-ntind în lături umbra.. Pe miriște e fum..
Doar popa dacă-ngână o rugăciune-n gând,
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că-n lumea asta tot e prilej de dor,
Deși în fire toate-și urmează cursul lor..

Unei Trecătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu te-apropia, rămâi mereu departe,
Dar zâmbetul acesta să-l păstrezi;
Vrei să clădim cu visele deșarte
O lume-n care mâine n-ai să crezi?..
Rămâi, rămâi așa cum ești acuma,
Fii o părere-a sufletului meu;
Mai bine e să nu se pară numa,
Decât să ne-ncredințăm mereu.
Doar să visăm c-am fi putut odată,
Să mergem poate pe același drum,
Eu visător, tu blândă și curată,
Așa cum ești, așa cum pari acum.
De ce te-ai opri și mi-ai întinde-o mână,
Când visul meu e-n strălucirea ta
Din tot ce-i azi, nimic n-o să rămână.
Și mâine, din nou, nu te-aș mai căuta.

În Pacific Departe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În Pacific, departe, sunt insule stinghere,
Ce zac necunoscute de niciun marinar,
Din fundul apei clare, fantastice apar,
Din fundul apei clare, o magică părere.
Doar păsări mari de apă spre ele-adesea zboară.
Doar păsări mari de apă, pământul li-l mai știu:
Dar cum se-ntind de calme, sub cerul lor pustiu,
O clipă de cutremur adesea le doboară.
O clipă! Și oceanul se-ntinde peste ele-
Din lava cine știe cărui vulcan din fund
Se nasc să moară-n urmă și-n veci nu mai pătrund
Din nou deasupra mării prin valurile grele.
Se nasc și mor stinghere – și nimeni nu le-așteaptă.
Și nimeni nu le știe, și nimeni nu le vrea:
Corabia ce poartă comori și lume-n ea
Spre țărmuri cunoscute, pe mare se îndreaptă.
Și nu se-ntreabă nimeni de ce-s ca o părere,
Deși toți corăbierii de ele se feresc,
Mergând spre țărmuri care cu mult mai mult trăiesc
Decât aceste goale, mici insule stinghere.
Și nu se-ntreabă nimeni, trecând pe marea largă,
Ce-i petecul acela de depărtat pământ,
Spre care, pe aripa molatecă de vânt,
Doar păsări mari de apă din când în când aleargă.
Și totuși poate-n ele, de-ar fi ca să trăiască,
Ar înflori odată un port ca-n alte părți,
Iar cei cu dor de ducă zărindu-le pe hărți –
Cât n-ar dori, la ele, cândva, să poposească?

Aseară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aseară, gândul meu era un solitar,
Chilia lui, castelul meu de vise;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.
Și viața lui curgea mereu pustie,
Înconjurat de neguri și abise,
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată;
Și viața lui curgea
Făr’ de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele,
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară,
Nici cântece de mort nu răsunau,
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă,
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam,
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă,
La iarna care trece-nfrigurată;
Ori la atâtea lucruri cari odată
În jurul meu clădeau o lume-ntreagă?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea,
Și numai ea plângea..
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.

Cuiburile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și când se vor întoarce cocoarele plecate,
– Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?
O! cine știe, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n-o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau zburând,
Cocoarele venite de peste mări și țări
Și-aduse de departe de-al lor nostalgic gând
În legănarea dulce a veșnicei sperări.
Și n-or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
– Și vor găsi atâta: speranța spulberată..
S-or apuca atuncea să le clădească iară,
Pe vechile lor locuri din fiecare vară,
Și fără să le pese că altă iarnă, poate,
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
– Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleași doruri, cu-aceleași dulci sperări,
Că într-un timp, odată, puterea vor afla
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.

Un Vers Răzleț

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar
în minte cată parcă să-mi readucă iar
duioasa poezie ce-am început odată.
Dar a rămas uitată.
Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:
„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum”?
O roză ofilită, dar câte roze nu-s
zvârlite-așa în teama de câți în piept le-au pus?
De-ar trebui să fie cântată orice floare,
ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare,
în stradă azvârlită, în praf sau în noroi,
O! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?
Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost
ursit acestei roze zvârlite fără rost,
dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci:
pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci,
ori poate elegia atâtor flori uitate,
și-n care nu mai bate
aripa unui dulce și negrăit parfum,
cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.
Atâta este astăzi întreaga poezie,
un vers, scris poate noaptea, ori ziua
— cine știe? —.
Un vers în care poate am vrut să înțeleg
mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.
Și totuși, am uitat!
Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat,
cum se usucă-n lume atâtea roze pale,
purtând ceva în ele din gândurile tale
și cum se duc atâtea și-atâtea poezii,
pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.

Întuneric

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cât de întuneric este în serile de toamnă
Și străzile sunt triste, tăcute și pustii,
Iar fiecare clipă în suflet își înseamnă
Cărarea unei grele și vagi melancolii.
Un vis țesut în vară se stinge-n toamna tristă
Și inima-i bolnavă și sufletul e gol.
Departe, zdrențuită, se flutură-o batistă,
Cum trece singuratec, neliniștit, un stol.
Și ție ți se pare că pleacă de la tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte țări, cu soare, spre vară, spre mai bine,
Și toamna asta tristă te apasă tot mai greu.
Și ție ți se pare că duc cu ele vara,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
Aceste călătoare tăcute ce se luară
Cu dorul lor de ducă, și-a se opri nu pot.
Și ție ți se pare că n-o să mai revie
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut,
Nici visul care nu e — și-n camera pustie
Rămâi cu gândul aiurea, rămâi mereu tăcut.
De te deșteaptă-o clipă un pas pe la fereastră,
Ridici cu teamă capul, te uiți și nici nu știi
În suflet când coboară, c-un dor de zare-albastră,
Refrenul unei triste și vagi melancolii.

Nevroza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Cât ne-am schimbat de tare!
O! Mai să nu ne știm
„Și totuși, suntem triști”
Cum ne-am schimbat de tare; zadarnic ne privim;
Și cum îmi stai în față, jurat să nu te miști,
Tu-mi pari o neînțeleasă și veșnică mustrare:
Cât ne-am schimbat de tare!
„Și totuși suntem triști.”
În casa noastră strâmtă, la masa mea tăcută,
Alături de mine ai stat de-atâtea ori,
Privindu-te cum gânduri mărețe te sărută
„Nu suntem și-acum, alături, gânditori?”
Ce ne-a-ntristat atuncea?
De ce ești trist acum?
„Aveam de mers atâta, și-am mers atâta drum!”
O! Cât de lungă cale și cât de trist popas!
Am mers cu-atâta lume alături, și-ntr-un pas;
Și-n urma tuturora pe drumuri am rămas.
„Să știm pe fiecare din mers și după glas!”.

II.
Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori!
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!
Și totuși, nicăierea n-am fost și n-am bătut,
Decât la câte-o poartă închipuită nouă,
Creziând c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă,
Acél ce stă-năuntru, sau vesel, sau tăcut.
Și totuși, nicăierea nu ne-am oprit, — departe,
Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu,
Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte,
Far’ să mâncăm vreodată, la ea, nici tu, nici eu
Și totuși, nicăierea nu ne-am uitat, trecând
(Am stat la masa noastră târziu și obosiți),
Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând,
Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți.
Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați,
Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznit
Am dat la toți străinii, și-am împărțit la frați,
Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit.
Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă?
Tristețea celor care nu le-am putut vedea?
O fericire-ascunsă, departe, într-o casă,
Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea?
În fața mea stai totuși, tăcut și obosit (Și eu sunt obosit),
Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită (Și inima-mi, înăuntru se zbate obosită).
Iar
Viața, -n casa noastră, și ea s-a obosit.

III.
Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte. *
Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe,
Și mă credeam castelul clădit de tinerețe
S-o poarte înainte.
Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult!
Furtunile-s de vină sau soarele aprins;
Ori cel ce, stând năuntru, clădirea și-a întins
În calea lor prea mult?
Ce castelan amarnic!
Ce oști cari-au pierit!
Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,
Pe lespezile albe, plâng grelele-i sandale —
Și, -n adâncimi, sunt glasuri ce gem la nesfârșit.
Iar sufletu-mi ascultă!
Și nu știu cine sapă,
Mereu, în temelia ce trenv’. ra mereu,
Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apă
Și nemilos ca gândul că nu e
Dumnezeu.
O! Nu știu cine sapă!
Sunt oștile pierdute,
Jertfite fără rost?
Sau alți dușmani acuma, încet și pe tăcute,
S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adăpost.
Și-au început să sape mai tare, și mai mult,
Cu brațele crispate, cu ură și cu sete;
Iar greaua lor suflate e geamătul ce-ascult.
Și sufletu-mi ascultă!
Dar poate-i prea târziu
Și, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu.
Toxinul disperării zadarnic ar suna,
Iar mâna obosită abia l-ar legăna.

IV.
Și nu mai e nimica, și nu va fi mai trist;
Căci a săpat dușmanul cu-o mână de artist
Atâtea șanțuri negre, atâtea galerii
Pe sub castelu-acesta cu camere pustii,
Și-a pus atâta iarbă, să zvârle un oraș.
Iar castelanu-așteaptă, tremurător și laș.
Și nu mai e nimica.
Ce groaznică tăcere!
Tăcerea celor care se vor îndeplini.
Cupola asta naltă vei ști pe ce putere
Clocotitoare șade doar când va izbucni
Și castelanu-așteaptă —
Și așteptarea însăși e un dușman intrat
Prin nu știu care poartă a vreunui turn surpat.
Și nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.
(O pasăre ciudată pe-un turn a poposit.)
O!
Nu mai e nimica!
O șoaptă nu mai vine;
Un glas nu mai tresare; stă sângele-amorțit,
În tâmple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine.
O!
Nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.
Aprinde
Nebunia fitilu-i nezărit.
Iar sufletul așteaptă, tăcut și neclintit.

Celei Așteptate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu ce mă faci să cânt și să visez acuma,
Eu văd că ești departe, și poate n-ai să vii.
Și cine ești, eu nu știu, cum cine sunt, nu știi;
Dar simt că ești frumoasă, că ochi albaștri ai,
Că porți ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care ești departe — și poate n-ai să vii.
.. Și cine știe? Poate e visul meu de vină,
Căci el îți dete viață, și doar în el trăiești,
Tu, care azi nu ești —
Și poate nici odată aevea n-ai să fii.
Dar eu visez — și visul aripile-și întinde,
Dar eu visez — și visul din nou mai mult s’aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu ești astăzi, și poate n-ai să fii
Ori ești, — dar prea departe, și pururi n-ai să vii.