Luciana Stoicescu-Vaughan – Versuri.pro

Sfârșitul Lumii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Strigă Lumea:
– E sfârșitul!.
Răspunde Pământul:
– Vă aște-e-e-e-pt.
Și glasul macabru râde de larmă.
Îngroziți, oamenii se calcă în picioare.
Din Cer pică pedeapsa cu tunet ce sfarmă.
Nici unul nu-i rău. Smerenia imploră.
În cor de căință, cerșesc tremurând
Cu ochii în sus o singură oră!.
Se amestecă țări, desfacându-se hotare.
Nu mai există nimic să despartă
Nici moartea ce vine, nici viața ce moare.
În fața Lui, nici unul nu-i tare.
O mână-ncărcată de aur se-agită
Și-o burtă flămândă își cere iertare.
E haos deplin. Apa e cer, iar cerul e apa.
Slova din Carte prinde contur,
Cei vii, rugându-i pe morți să iasă din groapă.
Începe Judecata din urmă.
Tacere deplină. Oare a fost de ajuns
Jertfa Mielului din turmă?.
Bate gongul: Totul pentru adevăr!
Cercetarea va fi minuțioasă
Până la ultimul fir de păr.
Groaza e stăpână peste omenire.
Se respiră printr-o singură gură.
Acum, analiza este fără jertfire.
Urmează trierea – din câte se spune –
Acum e momentul suprem. Se va vedea
Cine se duce de tot și cine rămâne.
Nevăzutul vorbește: „După multe dezbateri
Concluzia îmi spune că, nici unul din voi
Să trăiască de-Apururi, nu poate!”.
Gemătul Lumii se stinge sub stânci.
Universele plâng soarta Pământului,
Contopindu-se cu țipete din străfunduri adânci.
Dimineața mă prinde picotind pe idei.
Cineva bate la ușă. A venit lumea
Să îmi ceară socoteala pentru sfârșitul ei.

Apocalipsa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Doamne, cum de mai poți răbda
nelegiuirea din gradina Ta?
Trăim în haos,
fără iubire,
n-avem nici rost,
nici mântuire,
cuprinși de setea de mărire.
Suntem ca fiarele din junglă
care pe care să ajungă,
nimicnicia nu se-ascunde
și răul peste tot pătrunde.
Ucide mintea,
plânge gândul,
se-nfioară tot pământul
și stelele din cer jelesc
blestemul nostru pământesc.
Poate e timpul de pe urmă,
dar Mielul s-a-nălțat din turmă
și nu văd jertfa ce-ar putea
să-nduplece mânia Ta,
ce-o simt că vine-n curând
precum în Carte,
fulgerând.

După Revoluție

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ne-am mai făcut puțină faimă
În ’89 de Crăciun
Când cu precizie s-a țintit
În cel ce ne era stăpân
Și am scontat pe mult râvnita,
Dorita liberalizare,
Creând prilej de dulci iluzii
Și pagini multe de ziare.
Dar am omis previziunea
Că s-ar putea mai rău să fie,
Îmbătându-ne cu apă rece
Din trista noastră Românie.
Parcă blestem a fost asupra-i
Și a întregii națiuni
Ca din ce-a fost odată demn
Lăsat din moși și din străbuni,
Să se aleagă doar neghina,
Făcând ca poporul exasperat
Să nu mai înțeleagă rostul
Celebrei lovituri de stat.
L-aș cita pe Eminescu, întrebând:
„Unde ești tu, Țepeș Doamne,
Și cum de n-ai strănepoți
Să se-aleagă unul care
În fața lui să tremure toți
Și să facă-o demonstrație
De cum ar trebui să fie
Schimbarea complet la față
Într-o nouă Românie?”.
Nu am scris atunci nimic
De ziua Nașterii Sfinte,
Când actul înfăptuit
M-a lăsat fără cuvinte.
Nu este pagină-n istorie
Și nici o națiune n-a comis
În ziua de Crăciun o crimă,
Oricât era dușmanul de proscris.
Ne mai mirăm de biata soartă
De azi a țării noastre
Și ne-ntrebăm ce demon oare
Ne urmărește dintre astre.
Chiar de am ocoli subiectul
Dorind să-l ștergem din memorie,
El rămâne-un document unic
Pentru scurta pseudo-glorie
A celor ce-au crezut în ea.
Poate acest Crăciun s-aducă
Schimbarea care se dorea

Platonic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Soarele s-a-ndrăgostit!
Dar de cine credeți oare?
De splendida noastră lună
Ce străluce când răsare.
Ea, îi știe lui iubirea
Și o știe și pe-a ei,
Dar ce trist că nu se poate
Să se vadă între ei.
Și așa, timp după timp,
Ei dispar și-apar pe rând
Cu iubirea reciprocă
Ce și-o poartă doar în gând.
Poate de s-ar fi-ntâlnit
Pe meleag de univers
La o vreme oarecare
Ar fi luat-o-n sens invers.
Și din iubirea cea mare
Declarată pe vecie
Ar fi rămas doar divorțul
Consemnat pe o hârtie.

Retrospectiv

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Timpul se strânge
ca niciodată.
Viețile noastre
se-nvârt ca pe roată.
Astăzi mai jos,
mâine mai sus,
și iar înapoi
până ne-am dus.
O veșnică luptă
și un veșnic chin
pân’ la ultimul drum
și cu asta AMIN.
Timpul se strânge
ca niciodată.
Sfârșim cu-nceputul,
a fost odată.

Metamorfoza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Am devenit ca tine
De piatră și plumb
Și parcă-aș vrea să m-ascund,
Să nu mai știu de nimeni
Și nimic.
Să nu-ți stau în cale,
Să nu mă vezi,
Oricum ar fi prea mult
Ca să mai crezi
Că m-am schimbat
Și-am devenit
Ce ți-ai dorit
Și astăzi sunt femeia ideală
Cu chip frumos și mintea goală.

De Apoi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Va veni
Și ziua aceea
În care ne
Vom odihni
Pe margine
De Eden.
Între crânguri
Cu miros de
Ploaie tânără,
Răsfoind
Cartea dintâi
A perpetuării
Noastre
Prin veacuri

Numai Duminica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu știu de ce, câteodată, duminica
Îmi aduc aminte de tine.
Poate pentru că-i sărbătoare
Iar tu, o sărbătoare ai fost pentru mine.
Uneori amintirile au chiar și umor.
Zâmbesc singură la imagini fragile
Și mă bucur de trecut. Apoi meditez
La destinul parcă ursit de sibile.
Anii au trecut fără știre de-atunci.
M-am luat cu firescul de fiece zi
Și-am evitat să-mi mărturisesc
Că în gândul ascuns, îmi aparții.
Nu înțeleg de ce numai duminica
Îmi aduc aminte de tine.
Poate pentru că-i sărbătoare
Iar tu, o sărbătoare ai fost pentru mine.

Dilema

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mi-e inima-mpărțită-n două / De-al vieții trist ecuator / De ce n-am aripi ca să ... →

În Memoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Un clopot trist răsună în lume
Și parcă totul din mers s-a oprit.
Năprasnica veste-nconjoară pământul
Și-mi pare-un coșmar de-nchipuit.
La ultimul drum al tinerei vieți
Și îngerii deplâng a ei soartă
Și-n grabă se-adună ca s-o aștepte
La a eternității deschisă poartă.
Privește în urmă la ceasul-i oprit
De-un glonte rebel, blestemat,
Și dintr-o dată-nțelege fatalul
Destinului ei atât de ciudat.
O lacrimă curge pe timpul trecut
Și-o stea cade din cer cu durere,
Dar ea se înalță în sus, tot mai sus,
Acolo unde viața nu piere.
O voce se-aude-n acorduri astrale
Și cherubimi murmură-n cor.
E vocea lui Zoe ce încă străbate
De-acolo la noi, un cântec de dor.