Li Tai-Pe – Versuri.pro

Cântecul Fluviului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea ușoară
Din lemn de abanos?
Stă flautul alături,
Și vântul ușurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.
Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutul-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos.
Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Și vinu-așa de dulce
Și flautul de jad.
Sărută-mă! Pământul
Cu cerul ți-l aștern.
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi și eu etern.

Poetul Gândind Să Plece La O Ţiitoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să-ţi pierzi în cântec tinereţea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăveşti strălucirea unui obraz?
Dar până nu ţi-ai dat de-a bine seama,
Te-a şi ajuns al bătrâneţilor necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară!
Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărţire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să minţim veselire.
Nehotărâţi ne perindăm
Ici-colo, fără ţintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul şi de piersicul în floare
Şi să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.
Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.
Acum în amurg se lasă linişte desăvârşită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.

La O Ceașcă De Vin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Te sfătuiesc: ascultă
Înțelepciunea mea!
Te-așteaptă ceașca plină!
Ridic-o, deci, și bea!
N-auzi? Și vântul parcă
Oftează de necaz!
Până și vântul râde
De tine, că ești treaz!
Te uită ce bogată
E Firea, uneori…
Și arborii deschis-au
Ca niște ochi de flori.
Și susură din ramuri,
Și din frunzișuri moi;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi și la noi.
În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furișat un gangur,
Și fluieră încet.
În ceștile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin!
Te sfătuiesc: ascultă
Înțelepciunea mea:
Te-așteaptă ceașca plină
Ridic-o, deci, și bea.
Căci toate trec, și toate
Se duc spre nicăieri!
Toți oamenii aceștia
Erau copii mai ieri!
Să dăm pe gât, și vinul,
Și luna prinsă-n cești,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toți oamenii acești!
Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini!
Și sălile celebre
S-au potopit de spini.
În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult.
O, numai timpul singur
E fără de sfârșit!
Și demnitari muriră,
Și hanii au murit!
O, numai timpul singur
E fără de hotar!
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar.
Te sfătuiesc, ascultă:
Înțelepciunea mea!
Te-așteaptă ceașca plină!
Ridic-o, deci, și bea!
Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, și străbuni!

De Pe Țărmul Tomnatic Poetul Scrie Către Soția Lui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde și nicicând!.
Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal..
Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Și-s trist nespus, și apa
Mă leagănă mereu.
Și-ți scriu scrisoarea asta
Și lăcrămez spre ea,
Și-s trist nespus, și tristă
E și scrisoarea mea!.
Nu ne-a fost dat, soție,
Nedespărțiți să fim,
Prin lume, împreună,
Așa, să pribegim!.
Rămasă-n miazănoapte,
Departe ești de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi..
Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu știu de tine,
Și-acasă nu știu ce-i.
Și palid sunt la față,
Bătut de vântul crunt,
Și de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,.
Și în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soție,
Să-ntinerești deodat’!.
Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult..
Din mână « Peștișorul
În cinci culori » i-am smuls.
Și-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ți-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!.
Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât!
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât..
Primitu-ți-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe ești, și sute
De ape ne despart ;.
Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Și, poate, alte sute
De munți, ne-or despărți.
Lăsa-voi alte râuri
Și munți, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu..

Gânduri de Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cad frunzele, într-o perdea gălbuie.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e;
Doar muntele departe îl zăresc.
Sunt singură și dorul tău mă cheamă.
Cad frunzele, și eu oftez prelung.
Nici norii la tine nu ajung,
Căci toți, deasupra mării, se destramă.
Și vești de groază vin dinspre câmpie:
Asupra lumii iar barbarii cad!
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porțile de Jad!
Cu oștile ce face Hanul, oare?
În răsărit veni-vor, la hotar?
Să câinesc sau nu, căzuta floare?
Sunt singură de mult, și-i toamnă iar.

Hoinărind Pe Malul Pârâului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În sfârșit, cu munții
Numai, singur sunt!
Murmură pârâul vesel,
Și eu cânt!
Hai, pârâu! Aleargă
Mai clocotitor!
Am scăpat de oameni
Și de răul lor!
E mai greu suișul,
Nouri dau ocol.
Stâncile par gata
Să se zvârle-n gol.
Sare unda, sare
De pe stânci pe stânci!
Hai, pârâu, prin alte
Văi și mai adânci!
Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Când le bat, ușoare
Cețuri aurii.
Aș rămâne, lanțuri
De vieți în șir,
Să alerg cu unda,
Flori să tot admir.
Dar coboară noaptea
Neagră, pe platou.
Trebuie, la oameni
Să mă-ntorc din nou!

Su U*

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î. e. n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.
Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urmă oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece:
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat..
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Tinerețe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreț pe Drumul
Mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii.
Și s-a oprit deodată:
« Dar încotro? Ce drum
Al lumii nesfârșite
Să mai apuc de-acum? ».
Și sta la o răscruce,
Pe gânduri. Șovăia..
Râs auriu de fată
Deodată auzea..
« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să știu! »
Și-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu..

Pinul Cel Tânăr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Creștea lângă veranda
De sud, și-l admiram,
Un pin cu cetini dese,
Nebiruit la ram.
Și vârful, zi și noapte,
Foșnea în vântul lin,
Melodios și dulce
Foșnea vânjosul pin.
Pe rădăcini stă mușchiul
În cârlionți zglobii ;
Coroana lui, doar valuri
Adânci, liliachii..
Și cum foșnea din ramuri
Ușor, în vântul lin,
Parcă vedeam cum crește
Mereu, frumosul pin.
Și poate ani va crește
Și secole la rând,
Și nourii o dată
Cu vârful străbătând!

Șopotul Apelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Abia șoptește unda
În ceasul vesperal.
Își oglindește luna
De toamnă chipul pal.
Și-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud.
Și parcă îmi șoptește
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristețe
Să mă-ntristez și eu.