Karin Boye – Versuri.pro

Noapte de Iarnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zăpadă dură care scânteie și trosnește.
Singurătate, singurătate, noapte risipită de albul cărărilor.
O sete aspră mă umple:
spațiul, iarna.
Nu vei izbucni în curând la picioarele mele,
apă adâncă și rece ca și pământul,
lume ce uneori prinzi o pojghiță de brumă,
și voi, întunericuri dese
ce steaua-mi răpiți?
Atunci, amețeală dură, amețeală pură, vei îneca
fără milă minciunile putrede.
Unde ești, amar ocean
de gheață și adevăr?

Dimineață Bălaie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dimineață bălaie, lipește-ți pletele tale moi
de-obrajii mei, și respiră neatinsă, -n tăcere.
Departe, tot mai departe, își deschide pământul uriașa sa cupă,
renăscută din noapte.
Cu limpezi aripi coboară
miracolul, ca o enormă gânganie,
ușor atingând peceţile ce se deșteaptă
fără vreo presimțire.

În Mișcare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ziua măreață nu-i cea îndestulată.
Ziua cea mai bună e o zi însetată.
Găsim scop și sens călătorind cu grupa –
însă drumul este cel care merită truda.
O noapte de odihnă e cea mai bună masă,
când se aprinde focul și rupem pâinea-n grabă.
În locuri unde doar o dată am dormit,
visu-i plin de cântece și somnul – ocrotit.
Liberează-te! Lumina nouă mijește.
Marea noastră aventură nu sfârșește.

Sunt Înfășurată în Fluturi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sunt înfășurată în fluturi și aripi
ce fâlfâie peste poieni și gustă din miere
și bat întorcându-se apoi, ca să moară cu-o zbatere tristă,
dar degeaba aștepți să scutur pulberi de flori.
O, pentru soare, pentru încinsul, nemăsuratul
soare, pentru cel mai bătrân decât vremea..
Sub piele însă, și sânge, în măduva mea,
greoi se mișcă vulturi de mare captivi,
cu aripi mari și cărora niciodată nu le scapă vreo pradă.
Cum v-ați învolbura pe ape, în furtuna de primăvara?
Cum ar fi țipătul vostru, când soarele v-ar încinge galbenii ochi?
Zăvorâtă e grota! zăvorâtă e grota!
Și între gheare vi se chircesc, albind ca florile – n beciuri,
Cele mai intime trestii.

Violoncelul Profund Al Nopții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Profundul violoncel al nopții
azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare.
Imaginea de ceață a lucrurilor își dizolvă formele
în fluviul de lumină cosmică.
Dune luminoase, prelungi,
le clătește val după val în vecia albastră.
Tu! Tu! Tu!
Iluminată, ușoară materie, al ritmului înflorat întuneric,
plutitor, amețitor vis al viselor, orbitor de alb!
Un pescăruș sunt eu, și cu aripi întinse, calme,
beau fericirea sărată a mării:
la răsăritul ei, știu totul,
la apusul ei, vreau totul,
și ating inima lumii –
orbitor de albă.

Rugăciune Către Zeii Soarelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Necruțătorule, cu ochii care n-au văzut niciodată
întunericul!
Izbăvitor
care spargi cu ciocane de aur gheața,
adu-mi mântuire;
Linii subțiri sunt tulpinile florilor
absorbite de cer;
mai aproape de tine vor să se legene cupele.
Pomii își reped puterea în sus, ca niște coloane,
spre gloria ta.
Abia în tărie
îți răsfiră brațele de frunze, însetate de lumină, dăruindu-se ție.
Pe om l-ai schimbat
dintr-o piatră cu oarbe priviri
într-o plantă pribeagă, plutitoare, cu vântul ceresc
împrejurul frunții.
A ta e tulpina și trunchiul. A ta e șira spinării.
Salveaz-o.
Nu viața mea. Nu pielea mea.
Dar cele din afară nu le hotărăsc dumnezeii
cu ochii stinși și mădularele frânte.
Al tău e cel ce drept a trăit în viață
și cel ce moare drept.
Pe el îl găsești când bezna înghite beznele
și tună, și noaptea se umflă.
Viața sclipește ca piatra scumpă.
Salvează, salvează, tu, zeu, care vezi,
ceea ce ai dat în dar!

Doare, Da…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare şi pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
şi-apărându-se, de-asemeni doare.
Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
şi de ram se-agaţă şi se umflă,
şi-altă forţă spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aştepţi tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?.
Şi când nu mai poţi răbda, deodată
ţi se sparg toţi mugurii în soare.
Fără teamă se desprind de ramuri
stropii, într-o ploaie sclipitoare.
Uită ei sfială şi-ndoială,
teama de o altă, nouă fire;
singuri şi încrezători în sine
înveşmântă ţărna-n devenire.

Coaptă Ca Un Fruct

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Coaptă ca un fruct țin lumea în brațele mele,
ea s-a copt peste noapte;
coaja e pielița fraged-albastră
ce se boltește în jur,
și sucul e dulcele, înmiresmatul, încinsul și scânteietorul
șuvoi de lumină.
Adânc mă cufund, ca un înotător, într-un cosmos cu licăr de argint,
botezat pentru maturitate, renăscut pentru noi împliniri,
și uns pentru faptă.
Ușor ca un hohot de râs,
tai cu brațele o mare de miere-aurie,
căreia dor îi e de mâinile mele flămânde.

Idilă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Glasul și pasul îți cad ușor și blând ca roua pe ziua de muncă.
Unde sunt azi, e-n aer primăvară; la căldura ta vie mă-ncălzesc eu însămi.
Tu-mi înflorești în gânduri, în sânge, și-aș vrea să știu
dacă nu cumva mâinile mele fericite se deschid în grei trandafiri.
Acum ne-nconjoară spațiul zilnic ca o negură lină și moale.
Ți-e teamă să-i fii prizonier, să nu te afunzi în culoarea cenușii.
O, nu-ți fie teamă: în miezul zilnicei zile,
în inima oricărei vieți,
arde cu flăcări tăcute o tainică și-adâncă sărbătoare.