Tot ce mi-au rămas sunt un pix și o foaie.
Îți fac sufletul ăla al tău de piatră să se înmoaie.
În suflet, mai rar îți mai aprind câte-o văpaie.
Și izbucnești, lacrimile să schimbe și roaie.
Și mă gândesc la tine, parcă mă trec fiori.
Că prin dragoste, noi am trecut ca simpli călători.
Acum s-a terminat și mă rezum numai la gânduri.
De multe ori umpleam caiete numai cu rânduri.
Rânduri despre mine, despre tine, despre noi.
Aruncate la gunoi, acum sunt pline de noroi.
Încă mai țin minte când îmi ziceai: „Hai, lasă!”.
Cum aș putea să uit, când vedeam că nu-ți mai pasă?

Cum poți să fii de piatră și să ai atâta orgoliu?
De ce n-ai scris și asta la tine-n portofoliu?
Ce a fost în gând, s-a terminat astăzi.
Și d-aia am ajuns să umblu de nebun pe străzi.
Acum ceva timp aveam prea multe speranțe.
Cu ce-am rămas, cred că cu nopți restante.
Multe nopți am stat de nebun și-am plâns.
În timp ce tu stăteai cu el și nu te opreai din râs.
Acum stau tâmpit, lipit cu ochii pe fereastră.
Și mă gândesc numai la povestea noastră.
Că ai jucat cea mai bună piesă de teatru.
N-am fost eu nebun, dar am ajuns la psihiatru.