Guillaume Apollinaire – Versuri.pro

Clar de Lună

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sunt burguri și pășuni
Pot bine aștrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scriind rău bolți de vie
Căci orice rază-a lunii căzându-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Ori eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Și teama mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante își lasă-n mâna mea
Și rozei vânturilor lunara miere-și ia

Ferestrele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De la roșu la verde tot galbenul se pierde
Când cântă papagalii în pădurile natale
Măruntaie de pihi
E un poem de făcut despre pasărea care are numai o aripă
Îl vom trimite ca mesaj telefonic
Traumatism uriaș
El face ochii să lăcrimeze
Iată o fată frumoasă printre tinerele Torineze
Bietul tânăr își sufla nasul în cravata lui albă
Vei ridica perdeaua
Și acum iată că se deschide fereastra
Păianjeni când mâinile țeseau lumina
Frumusețe paloare insondabile tonuri violete
Vom încerca zadarnic să ne odihnim
Se va începe la miezul nopții
Când ai timp și libertate
Litorine Pietrușel multipli Sori și Ariciul de mare al amurgului
O veche pereche de ghete galbene în fața ferestrei
Turnuri
Turnuri sunt străzile
Fântâni sunt străzile
Fântâni
Fântâni sunt piețele
Copaci scorburoși care adăpostesc capresele vagabonde
Berbecii cântă arii de-ți vine să te omori
Pentru oile scăpate din sclavie
Și gâsca ga-ga trompetă la nord
Unde vânătorii de ratoni
Răzuiesc pieile
Scânteietor diamant
Vancouver
Unde trenul alb de zăpadă și de focuri nocturne fuge de iarnă
O Paris
De la roșu la verde tot galbenul se pierde
Paris Vancouver Hyères Maintenon New-York și Antilele
Fereastra se deschide ca o portocală
Frumosul fruct al luminii

Podul Mirabeau

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iubirea ni se duce şi Sena înainte
Sub podul Mirabeau
Cumva să-mi mai aduc aminte
După mâhniri veneau plăceri, ţii minte?
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc, eu rămân.
Stăm mână-n mână tot mai aproape
Când jos clipesc
Sub podul braţelor pleoape
Şi ochi eterni ai obositei ape.
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc, eu rămân.
Iubirea noastră, apă somnolentă
Se duce-aşa
Viaţa e prea lentă
Şi ah, Speranţa prea e violentă.
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc, eu rămân.
Fug zilele şi nu mai ştim încotro
Cu timpul dus
Şi cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge, curge sub Podul Mirabeau.
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc, eu rămân

Semn

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mă plec sub Semnul Toamnei l-al cărui Șef mă-nchin
Iubesc doar fructe coapte, nu flori care-au căzut
Săruturile tandre azi le regret din plin
Precum își plânge-amarul în vânt un nuc bătut.
O! Toamna mea eternă, sezonul meu mental
Amantele-altor vremuri te-acoperă ușor
Soție mi-este umbra, urmăritor fatal
Hulubi în astă seară își iau ultimul zbor

Jarul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Paul-Napoléon Roinard.
În nobil foc am aruncat
Cum îl ador și îl transport
Mâini vii și chiar un răposat
Acest Trecut și hârci de mort
Ascult văpaia de-al tău sfat.
Galopul brusc de stele-n cale
Fiind doar ce va deveni
Peste centauri se prăvale
Crunt nechezând în herghelii
Și peste plângeri vegetale.
Pe unde-s capetele-mi oare
Și-al tinereții-mi Zeu hoinar
Iubirea s-a prostit prea tare
Renască flacăra din jur
Gol sufletul îmi stă în soare.
Pe câmp cresc flăcări fără teamă
Ne-atârnă inima-n lămâi
Tăiate țeste ce m-aclamă
Și-aștri ce-au sângerat întâi
Tot țeste de femei se cheamă.
E fluviu prins de-oraș cu ace
Și te fixează ca veșmânt
La amfionul blând ce-ți place
Tu rabzi încântătorul cânt
Ce face pietrele să joace.
*.
Ard în jarul cu-adorabilă arșiță
Și mâinile credincioșilor din nou mă aruncă-n el multiplu fără număr
Membrele mijlociților ard lângă mine
Țineți departe de jar osemintele
Sunt în stare pentru vecie să întrețin focul despre desfătările mele
Și păsările apară cu-aripa lor fața-mi și soarele.
O! Memorie Câte seminții ce decad
Tindaride cu năpârcile-n flăcări ale fericirii mele
Și șerpii sunt oare doar gâturi de lebede
Nemuritoarele ce cântărețe n-au fost
Iată viața mea re-nnoită
Mari vapoare tot trec și iar trec
Mâinile încă o dată-n Ocean mi le-nmoi.
Iată pachebotul și viața mea re-nnoită
Flăcările ei sunt imense
Comun nu mai este nimic între mine
Și cei ce se tem de arsuri.
*.
Din înălțimi de unde tot cugetă lumina
Grădini rotind mai nalte decât mobilul aer
Coboară viitorul mascat arzând prin ceruri.
Stăm așteptându-ți bunul tău plac prietenă.
Abia pot să contemplu divină mascarada.
Când va să se-albăstrească pe zare Dezirada.
De atmosfera noastră mai sus se vede-un teatru
Zidit fără unealtă de viermele Zamir
Și soarele revine să însorească piețele
Unei cetăți marine ivite-n contra-munte
Zăceau pe-acoperișuri columbe ostenite.
Turma de sfincși se-ntoarce din nou în sfingerie
Cu pași mărunți Pe viață cântul păstorului să-l știe
Acolo sus e teatrul clădit din foc solid
Ca astrele ce hrană sunt pentru vastul vid
Și iată acest spectacol
Și pentru totdeauna fotoliu-n el mă ține
Cu cap genunchi și coate zadarnicul pentacol
Ca frunzele crescut-au văpăile pe mine.
Actori lipsiți de suflet o bestii noi și clare
Ei dau atâtor oameni domesticiți porunci
Pământ
O Zdrențuit cârpitul de fluviile-adânci.
Aș vrea stând zi și noapte mereu în sfingerie
Să știu ca sfincșii-n fine aici să mă doboare

Ocean de Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu mi-am clădit o casă la mijloc de ocean,
Ferestrele-i sunt râuri ce curg din ochii mei,
Și mișună, pe unde sunt ziduri, caracatițe.
Nu auziți cum bate la geam inima lor?
O, case ude,
Case-n flăcări,
timp iute, iute,
Din avioane pică ouă.
Atent! O ancoră s-aruncă,
Atentie, ancora ce vine,
Ce bine-ar fi să vie dinspre cer,
Caprifoiul cerului se-nalță,
S-agită caracatițe terestre,
Iar noi suntem destui, destui să fim
groparii nostri proprii,
Palizi polipi ai valurilor de cretă,
O, caracatițe cu pliscul vost’ pal,
În jurul casei este oceanul
Ce nu se odihnește niciodată.

Corn De Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Povestea noastră e nobilă și-amară,
Precum o mască crudă de tiran,
Nici dramă magică ori temerară,
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă și banală.
Și Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce și înșelătoare
La biata-i Anna se ducea visând.
Să trecem, trecem, toate-s trecătoare,
Voi reveni aici cât de curând.
Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt.

Loreley

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Bacharach de-o vrăjitoare blondă se zvonea
Mureau pe rând bărbaţii îndrăgostiţi de ea.
Episcopul chemând-o-ntr-o zi la judecată
Orbit de frumuseţea-i o şi iertă îndată.
O, Loreley, frumoaso cu ochi de nestemate
Ce mag a pus în tine puterea-i fără moarte.
Sătulă sunt de viaţă, mi-s ochii blestemaţi
Căci au murit, părinte, privindu-mă bărbaţi.
Mi-s ochii două flăcări, nu nestemate rare
Zvârliţi-i dar în flăcări să-şi afle-a lor pierzare.
În flăcările tale eu ard, copila mea
Să te condamne altul, tu m-ai vrăjit deja.
Nu râdeţi, preasfinţite, rugaţi-vă deci iute
Daţi semn să mă omoare şi Domnul să vă ajute.
Iubitul meu plecat e pe-ndepărtat meleag
Daţi semn să mă omoare, căci n-am nimica drag.
Mi-e inima bolnavă, eu trebuie să mor
De m-aş privi-n oglindă, ar trebui să mor.
Mi-e inima bolnavă, căci n-am pe-al meu iubit
Mi-e inima bolnavă de când m-a părăsit.
Episcopul la sine trei cavaleri chemat-a
Duceţi-o-n mânăstire, e rătăcită fata.
Te du, nebună Lore, cu ochi tremurători
Vei fi în alb şi negru măicuţă mâine-n zori.
Porniră-apoi toţi patru la drum peste muscele
Îi implora frumoasa cu ochii plini de stele.
Lăsa-ţi-mă o clipă pe acel mal frumos
Ca să mai văd o dată castelul meu frumos.
Şi să-mi mai văd în fluviu ochi limpezi, blonde plete
Voi merge-apoi în schitul de văduve şi fete.
Zburda pe stâncă vântul prin părul ei bălai
Strigară cavalerii: O, Lore, Loreley!
Pe Rin soseşte-o luntre, e el de bună seamă
Iubitul meu e-ntr-însa, el m-a văzut, mă cheamă.
O, inima-mi se-nmoaie, iubitul meu soseşte
Atunci ea se apleacă şi-n Rin se prăbuşeşte.
Căci s-a văzut în unde frumoasa vrăjitoare
Cu ochii săi ca Rinul, cu părul ei de soare.

Brândușele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.
Cireada paște iarbă,
Dar paște și venin.
Brândușe înflorite ca cearcănele grele,
Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:
Sunt cenușii ca toamna ce curge peste lume.
De ochii tăi mă-nveninez anume.
Gălăgioși copiii vin de la școală-acum,
Se aude muzicuța departe, nu știu cum.
Culeg brândușe – mame cu multe fiice aproape,
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănțuitul vânt.
Domol păstorul cântă, înfiorat și blând.
Și-ncet-încet cireada, cu muget leneș, lasă
Pe totdeauna lunca veninoasă.

Infernul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când omul frânt de sete deșertul a-nfruntat
Și în sfârșit ajunge la țărm deschis de mare,
El setea nu și-o stinge, pe buze simte sare –
Dorința mea e omul în marea ta-necat.
Sub haina ta albastră sufletul ți-e drapat
În negru ce ascuns e sub masca-ți zâmbitoare
Și-mi chinuie iubirea ce-i pală-n spânzurare;
Ce-aș vrea să-ți ard orgoliul prin chin purificat!.
Dorința, masca-ți falsă, iubirea-mi atârnând
Coboară-adânc în iadul ce gândurile-mi sapă:
Obsesie-ascuțită: aș vrea să mă iubească.
Nimic nu-mi satisface sufletul meu flămând:
Fără iubirea-ți, moartea e parcă mai firească,
Căci gândul meu de-a pururi din moarte se adapă.
L’enfer
Guillaume Apollinaire.
Un homme a traversé le désert sans rien boire
Et parvient une nuit sur les bords de la mer
Il a plus soif encore à voir le flot amer
Cet homme est mon désir, la mer est ta victoire.
Tout habillé de bleu quand il a l’âme noire
Au pied d’une potence un beau masque prend l’air
Comme si de l’amour – ce pendu jaune et vert –
Je voulais que brûlat l’horrible main de gloire.
Le pendu, le beau masque et cet homme altéré
Descendent dans l’enfer que je creuse moi-même
Et l’enfer c’est toujours : „je voudrais qu’elle m’aime”.
Et n’aurais-je jamais une chose à mon gré
Sinon l’amour, du moins une mort aussi belle.
Dis-moi, le savais-tu, que mon âme est mortelle?