George Lesnea – Versuri.pro

Acord

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Târzii ne sunt toate, prea târzii,
Târziu începem și sfârșim,
Târziu visăm, târziu iubim,
Târziu de noi ne amintim,
Târzii ne sunt toate, prea târzii.
Nu știm nimic, nimic nu știm.
Zadarnic scotocim în cărți,
Destinul ne e prin alte părți,
Nu-i spus de grai, nu-i spus pe hărți,
Nu știm nimic, nimic nu știm.
Deșert ne e sufletul, deșert,
Pământul-i sterp și cerul gol,
Dau corbii peste noi ocol,
Trimite lutul sol cu sol,
Deșert ne e sufletul, deșert.

Tinerețe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mi-a mai rămas puțină tinerețe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristețe,
Și ochii – tupilați lângă baladă.
În mine plopii-și suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele și cu grâie.
Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.
Ades simt ghioceii duioșiei
Că-mi înfloresc din piept și din privire,
Când bălțile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe, -n amintire.
Trecutul meu e-n ceața din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunțe de lumină.
Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.
Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zadarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

Pe Lângă Cei De Dincolo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Printre mii de morți trec singur pe subt ramurile joase,
Liniștit privesc morminte și m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde fața-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.
Praful de pe-ncălțăminte au fost oameni, ca și mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaște veșnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii știrbe povestește tot ce nu-i.
Astăzi nu mă mai răzbește, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt așa de jalnic, nu mi-i pasul așa greu.
Din țărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Și pe urmă-l țin de mână, cum aș ține craniul meu.
Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viața-n pulbere e scrisă
Și-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.
De pe cruci și de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfințitului, pe brânci.
Corbii înhămați la noapte, prohodind cu nouri țara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.
Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu știu pentru ce mă bucur că și eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micșunele dorm pe amintirea lor.
Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Știu, visata mea iubire, că demult ești micșunea!
Ies, ca niște morți, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.
M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Și duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din țărână care-au înflorit în tei.

Pisanie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când soarta vi-i crudă
Sub norii ce gem,
Când fruntea asudă
Și anii-s blestem,
Când viața vă minte,
Mușcând pân’ la os:
Pășiți înainte
Cu Domnul Hristos.

Oriunde v-ați duce,
Pe mări, pe pământ,
De stați la răscruce,
De plângeți sub vânt,
De-i jalea răsuflet
Prin bezna de jos:
Purtați-l în suflet
Pe Domnul Hristos.

Sub val de năpaste,
Sub zbucium, sub chin,
Cu sulița-n coaste,
Cu limba-n venin,
Târâți de vâltoare,
Izbiți de ponos:
Găsiți alinare
La Domnul Hristos.

Din oarba neștire,
Din crâncenul hău,
De vreți izbăvire
De tot ce e rău,
Ca flacăra-n sfeșnic,
Cu gândul duios:
Rugați-vă veșnic
Lui Domnul Hristos.

Prag Așteptării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Prag deșteptării – gândul, clipa lui
ține cu nesomnul tainic sfat,
peste suflet arcuindu-mi cerul…
Ca și cum tăcerea m-ar fi întrebat:
cum îmi rânduiesc anii și-n ce tâlcuri,
prin ce adevăruri Muntele mi-l sui,
de durerea cărui Moș ulciorul
sufletul dă seamă… apa lui.
Când îmi stinge setea la amiază,
nume dându-i celui care sunt?
Că lumina vie care-mi știe,
prin tăcere drumul spre cuvânt.
Cerne aur sfânt la vadul serii,
bucurând clipita gândului înalt,
ușile-ntrebării clătinându-mi
dintr-un tâlc anume-n Tâlcul Celălalt.
Gândul treaz încuie-n pietre taina,
pașii cumpănindu-i presărați pe drum,
memorându-i parcă și însingurându-i
pe cărări abrupte printre nori de fum.
Rar spărgând ferestre ochiului spre vale,
înapoi spre raiul visului pierdut…
Gândul însă – prag al deșteptării,
tâlcuie-nceputul… de la Început.

Cântec Lung

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe lume
Fac glume
Și hazuri
Talazuri.
Destinul
Ca vinul
Mă-mbată
Cu zloată.
Mă caut
În flaut;
În fluier
Mă şuier;
Din naiuri
Scot raiuri
Și freamăt
De geamăt.
Cimpoaie.
De ploaie
Îmi sună
Și-mi tună.
Avânturi
De vânturi
Mă saltă
Spre o altă
Lumină
Mai lină
Și-n slavă
Suavă.
Cu volburi
De colburi
Fac nuntă
Căruntă.
Când sufăr
Un nufăr
Pe zare
Răsare.
Și iarăși
Tovarăș
Prin ceață
Mi-ești viață.
Sunt ziuă
Și-n piuă
De noapte
Sfarm fapte.
Sunt tângă
Natângă
Și bucium
De zbucium.
Sunt umbră
Ce-adumbră
Cu steaguri
Meleaguri;
Descântec
Și cântec
Năvalnic,
Zburdalnic.
Mă scutur
Și flutur
În salturi
Spre-nalturi;
Pe-ntreguri
De neguri,
Pe drumuri
De fumuri;
Pe-abisuri
De visuri;
În zboruri
De doruri.
Prind veacuri
Din lacuri
Și teferi
Luceferi.
Din jgheaburi
Beau aburi;
Sorb bouri
De nouri –
Și-n praznic
Năpraznic:
Sălbatic
Jăratic…

Sihăstrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Liniștea și-a pus veșminte
Și se roagă lângă-un trunchi.
Lumânarea stă-n genunchi,
Dinaintea unei sfinte.
Bate toaca. Pentru cine?
Brazii dorm, n-aud nimic.
A intrat în schitul mic,
Dimineața să se-nchine.

Rugul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mi-i tot mai greu de mine. Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deșartă.
Tristeța mă pătrunde până-n fund
Și sufletul cu trupul meu se ceartă.
Nu știu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părțile cu silă,
Zvârl viitorul repede-n trecut
Și râd, așa, ca să nu-mi plâng de milă.
Întreb de mine iarba de pe dâmb
Și frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit și strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.
Iau dimineață proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunții.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoțând din fluier, într-o crâșmă, munții.
Vâr mâna-n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese și mai goală.
Întreb de mine, despre noima mea,
Cu ochii-n balta nopților de smoală.
Sunt osândit la viață? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnați în hău,
Citesc menirea mea adevărată.
Ca să nu fug mi-i nesfârșirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Și pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.

Țintirim

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Văzut-ai cât de straniu privesc la vii groparii?
Toți oamenii ce umblă grăbiți sau pe-ndelete,
Sunt pentru dânșii numai cadavre și schelete,
În care șerpii beznei și-or cuibări vlăstarii.
Ei sapă, veșnic sapă, cu trupuri încordate,
Iar gropile sfârșite, îndată-s astupate.
Așteaptă țintirimul – un lacom uriaș –
Să vină morți la dânsul toți viii din oraș.
Și viii vin într-una, vin strânși în cuști de brad,
Înțepeniți pe spate în întuneric cad,
Se-nchid bubuitoare obloane de pământ,
Începe marea noapte cu viermi și cu tăceri,
Și nu mai este astăzi și nu mai este ieri,
Nu-i somn, nu-i așteptare, nici veacuri nu mai sunt.
Groparii știu că viața e-o mână de noroi.
Văzut-ai cât de straniu priviră și la noi?
Și totuși printre albe coloane funerare,
Pășind prin iarba zveltă, surâdem amândoi.
De printre cruci se-nalță înmiresmări de floare,
Cad din frunziș, pe lespezi, bănuți lucioși de soare,
Albinele dau iureș, trec molcomi cărăbuși,
Gângănii lucitoare foiesc printre cei duși,
Eternu-i drum viața urmându-l ne-ntrerupt,
Colindă pretutindeni cu mândrul ei convoi,
Râzând nepăsătoare de cei de dedesubt.
Știm, undeva, odată, va râde și de noi..
Acum privim alături, fotografii uitate,
Înscripții vechi și versuri pe marmură săpate,
În ochi ni se-oglindește întregul țintirim,
Cu-al lui noian de visuri și doruri sfărâmate –
Și vezi? Un tril de mierlă ne face să zâmbim..
.. Așa, ca noi, odată, și alții s-or plimba
Prin locurile-acestea cu mohorât îndemn.
Noi vom dormi-n țărână, sub crucile de lemn,
Și nicăieri pe lume, nimic nu s-o schimba.
Se vor opri cu ochii la nume și la flori,
O clipă triști, pe urmă, din nou surâzători,
Printre coloane-or trece așa cum astăzi, noi,
Nu vor lua aminte la semnul unui craniu,
Ca noi, or să zâmbească la soare, amândoi,
Și ca pe noi groparii or să-i privească straniu..

Sunt Trist

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sunt trist, sunt obosit, mi-i silă de toate,
Mi-i viața ruginită de zădărnicii și singurătate.
Mă plăsmuiesc zilele, mă bat ploile,
Deasupra mea moartea își scutură foile.
Cuvintele încep să se prăfuiască,
Se fac de iască.
Nu mă mai bucură crângurile și vrăbiile.
Pentru alții trec norii clătinându-și corăbiile.
Toate se îndepărtează, toate se culcă pe rând.
Numai vântul mai umblă pe drumuri, plângând.
Pentru alții, sălciile pletele
Și le piaptănă peste ochi ca fetele.
Nu mai pornește nicio cărare,
Nu mai pleacă niciun drum;
Toate-s de ceață, toate-s de fum.
Nu-s bucurii, nu-s fericiri, numai tristețile
Aduc, ca niște snopi, în brațe, diminețile.
Ne pierdem viața, viața noastră toată
Și nimeni pe pământ nu mai revine niciodată.