Geo Dumitrescu – Versuri.pro

Forța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

După metodele dure și nespălate ale vieții
Am fost învățat că forța vine din brațe,
că trebuie să ridici,
să strângi din dinți,
să fii cu spinare de beton armat.
Dar forța
stătea de fapt în ochiul acela
care nu clipește
când toți ceilalți urlă.

Drama în Parc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.
Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.
Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București..
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”.
Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei..
Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur..
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?.
Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă..
.. Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie..

Treptele Iertării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Greșim în fel și chip, e omenește –
doar cine nu trăiește
nu greșește..
(Așa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când ești între ai tăi,
să ierți, e cu putință, orice lucru –
nu e păcat, greșeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva..
Când ești între ai tăi, de bună seamă –
dușmanului, nimica să nu-i ierți!..
– O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putință, deci, să ierți orice –
dar ce e cu putință, te întreb?..
Și-așa, purtat de el, pornirăm,
urcând și coborând,
pe niște-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.
– Să-l ierți, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost țintaș,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierți pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ți-a zdrobit sau o speranță,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar și pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poți ierta –
de-i meriți ura sau de nu i-o meriți,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
așteaptă-l
într-o zi,
și-o va lăsa pe-un gard:
pestriță, veștedă armură,
din care fluturele a scăpat.
și mai ușor îl vei ierta, firește,
pe cel ce vrând
o scamă de pe șapcă să-ți alunge,
în râvna-i binevoitoare,
își vatămă și țeasta, din greșeală..
Să-l ierți pe cel ce-și cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă..
Chiar când ți se apropie de gleznă
murdar și pofticios și-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colț de lup aduce
și-a rât de râmător,
murdar și pofticios și-ntărâtat,
să-l cruți e cu putință, dacă vrei,
și să nădăjduiești
că poate e o vrajă, cine știe,
că poate se va da de trei ori peste cap
și-n om se va preface iarăși..
– Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!..
Să ierți atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuți de iertare,
să presupui că vei avea nevoie..
– Nu! Pentru toate poți avea-ndurare
și drept e să o ai, și omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp –
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
și temător de oameni și zbârcit..
Deci, iartă-i omului umanele greșeli! –
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi și mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul „dinte pentru dinte” –
filozofii de robi și de barbari!..
Să ierți cum iartă țărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierți cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ținu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate..
Să ierți cum iartă firea.
Să ierți cum iartă via a grindinii bătaie –
răzbună-te în bobul ce-a rămas
și fă-l mai greu, mai rumen și mai dulce
și-adună-n el tărie și mireasmă..
Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinței –
nu bucuros să ierți, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorțit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
și limpede nevoie creatoare,
încredințat adânc
că omul e în stare de mai bine..
– Prea bine, zic, prietene, să știi
că pot să mă-nvoiesc ușor cu tine
în ce privește pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greșeli,
când dincolo de-o vină
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ți ții comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz..).
– O, negreșit, răspunse,
doar ți-am spus:
dușmanului nimica să nu-i ierți!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege –
să ierți e cu putință orice lucru,
să ierți,
chiar când te doare
(și mai ales atunci),
chiar când ți s-ar părea cu neputință,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plătește mai adânc,
mai drept
și mai covârșitor,
decât iertarea simplă, omenească..
– Așa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare și ceva ce nu se iartă?.
– Rămân destule, vai! Tu stai și-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greși! –
mai bine lași să treacă de la tine..
– Așa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierți, cum spui,
să ierți în fel și chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
și de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să știi că e o urmă de arginți,
să știi că lovitura fu plătită..
și asta să n-o ierți!
O, asta niciodată să n-o ierți!.
Să-ți lepezi îndurarea ta de om
și să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce –
un urlet cosmic să sfarme
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeași crâncenă nedumerire,
cu-aceeași grea durere
a primului învins prin mișelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
și să lovești
cu-aceeași disperată hotărâre
cum ai sări să-ți scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârșavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primească,
chircită-n veci să zacă în țărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară..
și amândoi am spus atunci așa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putință,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierți pe cel ce te-a lovit..
Trădarea să n-o ierți!
Pentru nimic în lume să n-o ierți!

Interiorul Umbrei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lucrurile sunt obositor de clare
(Dintr-un poem mai vechi).
Întoarce-te în nevăzut, acolo
cresc metamorfice adâncituri
pe crestele iluziei ucise
de două ori. Nici Hermes n-ar vrea
despăgubiri mai dulci decât iuțeala
cu care ne desprindem, dus și-ntors:
neprihănite nimburi sângerând
sub clopote de plumb,
sub preavâscoase umbre, sângerând,
într-una sângerând, în metamorfice
adâncituri, o, iscusite Hermes!

Greaua Poartă de Os

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Crescuse osul frunții gros, opac,
o lespede de plumb pe care viscoleau,
ca în ținutul Sphynkterland,
orori gazoase. Adică „spirit” –
dacă nu ceri prea mult
de la un biet supus
al sfântului Aneroid-Logoditorul.
Se va topi în flăcări verzi? Se va
încredința, în bubuit voios, persuasiv,
ciocanului didactic?
Ori, prăbușit sub propria-i îndestulare,
va năclăi în plumb
întreaga germinație a minții? –
o baltă grea, o baltă luciferică
de plumb.

Ford

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Știi, omule nou, ieri am plecat cu închipuirea
peste întinderile tale de pământ și viață;
nu credeam că femeia ta e mașină de gătit cu petrol
și că-ți înnozi șireturile cu aparatul în fiecare dimineață.
Am fost foarte mirat când ți-am citit numele cu « dublu-ve »
și când am văzut vastele tale abatoare de tinichea,
unde tai cu eroism și dezinvoltură
tot ce-ți trebuie pentru burta și gloria ta.
Eu îți spun că știu să fac versuri,
tu îți încrețești fruntea de mușama bronzată,
îmi demonstrezi că elevatorul ăsta reprezintă una sută mii brațe omenești
și cugeți cordial că poezia este iremediabil demodată.
Mi-arăți apoi cirezile tale enorme –
boii tăi au coarne frumoase, privirile calme și nările moi,
e cu neputință să crezi că funcționează cu benzină
și că se războiesc și ei ca toată lumea și ca noi.
Vezi, omule nou, ai dreptate să râzi de mine –
vagoanele tale de grâu înconjoară globul de « atâtea » ori,
Fordul tău are mulți cai-putere
și din vârful celor 300 de etaje ție nu-ți vine niciodată să zbori.
Tu ești simplu, și mare, și practic, și util, ca Majestatea Sa Cărbunele,
omule nou – cap de nucă! –
în creierul meu se învârte o Americă întreagă de gânduri
și eu încă mai stau câteodată de vorbă cu o ulucă.

Jurnal de Campanie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Motto : “Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea”.
(D. Bolintineanu).
Pleacă, fluture, du-te, niciodată
nu ieșim din război. Privește-mă, iată-mă,
rătăcit, zadarnic ca un cuc pe Niagara,
dorm și eu îmbrăcat, mereu, cu ranița-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat
în cartușele trase,
în cartușele lumii, măi frate….
Eu lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
nu mai citesc, nu mai scriu,
Eulampia, dragostea mea, doarme și ea
veșnic îmbrăcată, dormim împreună,
reciproc, unul împotriva altuia, îngropați
în cartușele goale, fumegânde,
cartușele lumii, măi frate….
Și-atuncea colonelul răcni, îmbrăcat,
cu ranița-n spate : – Vă ordon,
treceți gârla, treceți gârla albastră! …
Dar gârla e mică, e roșie, o gârlă
raională, păcat de ea, măi frate! ….
– Trăiască! răcni colonelul. – Trăiască!
strigarăm în cor. – Trăiască! răspunse
ecoul pădurii. Dar lampa
n-o mai aprind, n-o mai sting.
Dar lampa singură s-a stins, măi frate ….
– Dar însă totuși! – răcni colonelul –
sântem oameni! Nu vă lăsați! Vă ordon,
treceți gârla, treceți gârla amară –
oameni sântem, vă ordon tuturor, fără excepție :
dați-ne un pustiu, dați-ne pustiuri
și mlaștini, și vom face din ele
nemaivăzute orașe înflorite, ori dați-ne
orașe și oameni, și vom face
nemaivăzute pustiuri și mlaștini roșii! …
– Trăiască Alfa și Omega, Cubitus și Radius
și celelalte constelații surori! Vă ordon :
nu vă lăsați! Vă ordon : nu vă lăsați
barbă, ori lăsați-vă barbă, vă ordon :
faceți cum vreți! … Și, îngropat
până la genunchi, adormi răcnind bravul colonel,
îngropat până la brâu, până la gât,
în malul ce urca mereu, văzând cu ochii,
în malul de cartușe trase, fumegânde, fierbinți,
cartușele lumii, măi frate….
Oh, pleacă, deci, fluture, du-te, sânt vinovat –
și eu dorm, mereu, îmbrăcat, cu ranița-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat,
și lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
și dorm cântând în neștire, pierdut, deșuchiat :
“O, draaaga mea, iubiiita mea,
o, visuriiileee meelee” … Ori : “Eulampia
singură s-a stins” … Și, mai presus de toate :
“Vă ordon, treceți gârla, treceți gârla amară,
prin toate cartușele lumii, măi frate! ” …

Singur-Luna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sufeream de alergia singurătății. Luna…
(Dar mereu năvălesc venerabile inerții
și gândurile mi le-apucă de gât, lăsându-mi
pe emoții curate, aproape neîncepute,
urme groase de labe literare.)
Aș fi vrut să mărturisesc sincer:
Sufeream… În fine, mai lipsea cineva
ca să fim doi. Mai ales seara,
când luna, plutind printre nori…
(O, mâzgă livrescă, blestemata încremenire
a vorbelor, tocite, îndobitocite în sensuri!)
… atât de singur, uneori, de parcă
toți oamenii se îndreptau spre mine
făcându-mă să mă simt că s-ar putea,
din cea mai simplă bucurie biologică,
să lăcrimez, ca la vederea unor frunze, dimineața.
Acest sentiment simplu, uman,
aș fi vrut să-l mărturisesc cinstit,
în cuvinte puține, acest sentiment
de toamnă, de Toamnă. De toamnă?…
(Ah, ticălos, nefericit lustragiu de cuvinte,
atelier de sorcove!… Hârtia
e plină de gângănii strivite, vorbe
cu treizeci și două de picioare, inerții grase,
târâitoare, duhnind a cerneală stătută,
sinuoase moluște cotcodăcind duios
peste neîncepute emoții, printre gânduri
desfăcute în șisturi virgine…
La dracu! Ei bine, nu sunt singur!
Ei bine, dacă vreți din tot dinadinsul,
nu sufăr, nu e toamnă,
nu e nici lună – nu-i nimic… „toate trec,
durere sau noroc,
nimic nu ține viața-n loc”, pam-pam!…
Și mă numesc încă o dată Popescu, și pot
să declar, într-un elan nestăvilit,
punând la tâmplă două dește:
prin transcrieri succesive,
nu încape îndoială,
versul se-mbunătățește!…”).
O lacrimă. Stop. Totuși, toamnă.
Mai lipsea cineva ca să fim doi.

Auspicii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Totuși azi cerul e mai aproape – sau crestele visurilor mai sus?
Să-mi număr clipele apuse, sau să-mi trimit nădejdile pe ape?
Să caut un zadarnic adevăr în vreun volum pecetluit de vreme, să strig în patru vânturi anateme, sau să-mi iau gândurile în răspăr?
Ploile soarelui sunt ceva sărbătoresc pentru zilele care încep bine – nu, ziua asta nu va fi pentru tine, azi nu-ți voi spune „te iubesc”.
Astăzi voi săruta buzele primăverii, voi mânca deopotrivă cireșe coapte
Când va sosi bănuitoarea noapte, voi fi un zbor în cumpăna durerii.

Literatura

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am ajuns în toamna acestei zile.
Ar trebui să plouă și inimile să doarmă,
calendarul ar trebui să-și fluture disperat și ridicol
cele câteva file
și, în orice caz, liniștea să amenințe ca o armă.
Ar trebui să înalț către o himerică iubită
aceleași patetice, moi și dulci lamentări,
moartea ar trebui să-mi fie o mare ispită
și să-mi fac din toate nimicurile întrebări.
Ar trebui poate să ghicesc în noapte
chemările unui „dincolo” nebănuit
și să plâng chinuit de înălțimea pereților
sau de nu știu ce vis neisprăvit..
Din toate astea nu se-ntâmplă nimic –
sunt atâtea lucruri din care poți să faci o poezie!..
Fapt e că cerul este tot albastru
și stelele mai mult decât o mie..