Dimitrie Stelaru – Versuri.pro

Dezastru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

M-am văzut târându-mă, încâlindu-mă, coborând,
Imens, ca rădăcinile unui arbore din cer.
Aveam sunetul cărților arse.
Pe treptele putrede îmi turbau ochii –
Înapoi, titanul fugea în mister.
Zdrențe de nouri, negre stele,
Ori lumi oloage cu moartea mea,
Păleau spălăcite în cercul bolnav –
Goală, numai domnia biruită cădea.
Ce extaz! Șapte zile șerpuiau
În alcoolul fără continente.
Vântul răsturna vânturi, înalte cărți
Cu litere de ciuperci urlau.
Războinic? Nălucă viermănoasă
Înfășurat într-un dezastru.
Mă spânzuram ca un păianjen pe romburi de mătasă
Eu, apă înflorită, astru.
Ce minunat lucifer eram
lângă șoldurile de lună;
Peste tot un sunet apăsător, cules
De îngerii verzui, mă coloram.
Printre dragoni și cer de iad
Suindu-mi inima prea necurată
La câinii timpului din Galaad
Măsor și plămădesc altă lumină.
Nu lâncezind între ghirlande
Năravul libertății s-a ivit
Singur, arându-mi umbra otrăvită
M-am desfăcut și răzvrătit.
Întotdeauna am crezut suind
Aripi de carne și carton?
Cine ești tu, curatule?
În iarba ta stau viermii.
Bătut, așa, de învârtiri
Cu buzele din fluvii cosmogene
Stau prin oglinzi albastre și nu vreau
Nici purpure, nici spectrul.
Cine răsună printre bolți
Furtunile din furci de fulger?
Eu, apă înflorită, astru
Am unduiri de zeu. Și colți.

Spitalul Mâine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

La revedere, domnule osteneală,
te sinucizi neapărat după miezul nopții?
Câțiva lupi ies din antecamera echilibrului,
câteva baruri au guri cârpite
și instrumente de lemn zbat mucegaiul orașului
înspăimântătoarele tobe regale trec străzile
ca strigoii bat în ușa arborilor gelatinoși.
Am împărțit orizontul, frigul
vorbelor – acum te sinucizi?
Dacă e miezul nopții te adăpostești în miezul morții?
Semiluna, umede cearcăne
și brațele spitalului Mâine.

Am Plecat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.
Pălăria orașului învelea contabili,
popi, vrăjitoare și televizoare;
la zece mii de ani încă
și încă taie securea –
imperatoare strigă de după ferestre tigva iguanodomului.

Cetățile Albe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cetățile albe, cetățile îndepărtate, numai bănuite,
De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată.
În spațiul lor e inima mea,
În țara lor rătăcește noaptea mea,
Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;
Cineva din mine e întruna plecat
și nu se va mai întoarce.
Cetățile albe sunt peste munții albi,
Peste nourii albi, unde sunt?
Focul le înfioară, le încercuiește –
Sunt singure în străluminarea lor
Și eterne.
Dacă mai atârn de pământ și caut
Printre ruini, sunt numai atât?
Ochii prăfuiți au rămas cu voi
Dar ochii adevărați au fugit.
Nu întrebați de cetățile albe
Porțile lor se deschid o singură dată
Și armonia străbate flăcările.

Noaptea Geniului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Peste cerurile negre, peste mări,
Șarpele lunii prin zodia morților,
Dezvălui marile însetări îngândurând îngerii porților.
Într-un platou roșiatic, deschis,
Eumene, slava lui, veghea;
Poate trupul ei era numai vis.
Poate numai o stea.
La para focului oceanic,
Umbra i se pierdea pe culmile stâncilor înșelătoare;
Ochii ei semănau cu oazele, cu izvoarele – Pletele cu neguri mistuitoare.
Eumene, fiica deșertului, fecioara stelară,
Aleargă!
Vor trece, amintindu-mi floarea numelui tău,
Pașii soarelui.
Și-n noaptea cenușie, faclă vie, înspăimântă sicriul depărtării.

Mulți Fărăchip

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Uite luna cu puișorii de aur:
nu e căprioara zenitului?
Nu e sora mai mică, îmbufnata,
care-a fugit în raiul cerului după glorie
și n-a citit măcar poemele ochilor mei
și n-a luat premiul Nobel
pentru subrealism?.
Cineva înjură ca o măsea dogită
proclamată Cain – Tubal rac în litere
dar, vă rog, oameni de pe Atlas
și din tații voștri actuali: nu vătămați
istoria petalelor adânci, nu îngânați
melodia morților din cimitirul Turnului Măgurele,
a negustorilor de brânză cu piatră acră,
a pantalonarilor adormiți
chiar dacă o Livie viermănoasă
își va întoarce șoldurile spre solduri,
Chiar dacă Galsworthy vă va spune: hey, for the Ferry!
E întâia oară când mergeți cu mine
fără materiale cumpărate expres,
e chiar întâia oară când o să mâncăm talentul
adică întunericul aprins.
Eh, după ce ați îngurgitat fripturile
mâzgălite cu vin și v-ați schimbat manufactura
(glumesc, e vorba de costumul de seară) –
vă invit ca o săgeată neastâmpărată
la puișorii de aur ai căprioarei
despre care nu știți decât din spusele vânătorilor isteți
ai cosmosului, ai vârfurilor de marmură celestă.
Noapte adâncă și dragoste, frate-meu
Unde ți-e inima? O mai ai în astronava somnului?.
Mi se pare că bem dintr-un izvor
electronic mai vechi decât ceara și planetariul
cu arcuri de meridiane eliptice
(nu e o trecere a stelei polare
prin firicelul de om-soare?)
eu zic, așezat la nadir
împletit cu ore sonore
să nu ne preafericim (of, eudemonia!
chiar, zău, aș schimba-o: eupoezia).
Mulți Fărăchip au mâncat pâine albă
cu sânge și carne de sclavi ajunși
în roțile alergătorilor de arene romane
(nu se vindea în librării secolul XX)
mulți feudali la urmă prinți și lăptari
omorâră culoarea artei
și acest ev mucegăit al vântului
s-a dus în istorie ca o istorie
unde crocodilii trebuiau hrăniți cu oameni,
unde cuneiformele spun
că Nabucodonosor a fost mecanic
și bea în zori două cafele de epocă
luptându-se cu înțelepciunea lui Niccolo da Uzzano
și cu, uite-așa! trei cuvinte: mene, techel, bani.
Toate au fost bune după găurile în care-și zvârleau prizonierii
moaște azi, dar atunci fericirea dracului
și câteva biblioteci din cărămizi sparte.
E întâia oară când trebuie să mergem la miezul nopții
lângă luna cu puișorii de aur,
la căprioara zenitului
care e sora mea într-una îmbujorată
și nu știe că o foarte-foarte iubesc
mai ales dimineața când are voaluri de mireasă haotică
(e de nuntă, spun elevii satirului Pan)
când seamănă cu rândunelele mării –
eu cred că e ostenită de atâtea versuri în cinstea ei,
de atâtea off-uri bătrâne cât mintea cartierelor spiritului
și mai cred, fiindcă o foarte-foarte iubesc
că s-a îngrășat căprioara mea (cât de gelos sunt)
că-i plac brațele curtenitoare ale cavalerului Pamânt.

Cetate Păgână

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Înconjurați de prăbușirea șovăitoarelor închegări
Sufletele alergau pe lespezi – arătări –
Nici regele, nici stelele nu mai știau
Dacă în rugile morților străluceau.
Numai idolii, peste neliniști, învinși,
Bănuiau zilele celor stinși
Și peșterile lor, bizare palate
Descopereau gânduri nemăsurate.
O! dacă ați auzi-o – dacă ați simți
Cântecul celui ce trăi, dar nu trăi!
„Hei am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.”

Copacul Magic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Un drum se deschide și altele,
În el, pustii, se-ntâlnesc;
Lancea soarelui arde coroana –
Pe scoarță mușchii lâncezesc.
Amurgurile aduc somnul,
Cu falduri imense de stele;
Nici un nor nu umblă în cer –
Nici un vânt nu deapănă frunzele.
Rădăcinile aud pământul
Clare, neîntrebând, risipite:
Jocul somnului strânge viață
Demoni și păsări uimite.

Eumene

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

La marginea munților, unde
Ochii vânturilor cad în mister,
Înaltul, continentul cerului,
Larg fâlfâitor pătrunde.
Tu ești din toate lumile venită
Cu fruntea despicată de lumini;
Lângă fluvii și stepe lunare
Cuvintele cresc heruvimi.
Iubire, limpede singurătate,
Orice cântec e un deșert.

Bolnava

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Erau flori roșii, galbene și ape
lângă mâinile, lângă sufletul ei;
Toate păcatele erau aproape –
Toate negurile tulburau munții febrei.
Aduceți liniștea turnurilor, înaltelor –
Cine stă între porți ca o moarte?
Visul dați-l toamnelor, altelor,
dar lăsați-i himera aceea și-o carte.