Dante Alighieri – Versuri.pro

Infernul - Cântul XXXIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXXIII.
Cercul al noulea: Trădătorii. Zona a doua: Antenora. Contele Ugolino. Invectiva împotriva Pisei.
Îşi şterse duhu-gura însângerată, când m-auzii că-nspre el grăiesc,
de părul cefii pân’ la os mâncată
şi-apoi rosti: Tu-mi ceri să scormonesc dureri adânci şi fără leac ce-n mine,
şi nerostite, plânsul îl stârnesc.
Dar dacă vorba-mi va rodi ruşine pe lume sus acestui pui de Iudă,
voi face grai şi lacrimi să se-mbine.
Nu ştiu ce har te-a scoborât ori trudă aci-ntre noi; dar după grai, vecin
cu-a mea cetate te ghicesc şi rudă.
Afla-vei deci că-s contele-Ugolin şi-acesta-aici cu care mintea-mi pui
Ruggieri fu, episcop mare-n cin.
Că prin minciună, la porunca lui am fost închis, deşi-i dădeam crezare,
şi-apoi răpus, e de prisos să-ţi spui;
dar cât de cruntă moartea la-nchisoare n-ai cum să ştii, căci nu ţi-a fost vădită:
ascultă dar de ce-l urăsc atare.
Prin geamul strâmt al turlei poreclită de când cu mine turla foamei” şi-unde
şi alţii-or plânge, de trei ori cernită
văzusem luna cum de noi se-ascunde, când într-o noapte-avui un vis arcan
şi-n viitor putui prin el pătrunde.
Pe-acesta-aici părea că-l văd şoiman, cum hăituieşte-un lup cu pui pe-un munte
ce-ascunde Lucea ochiului pisan.
Urzise-astfel încât să meargă-n frunte Gualand, Lanfranchi şi Sismondi-n rând
şi-aveau cu ei căţele iuţi şi crunte.
Ci-n goana smulsă, lup şi pui când căzură la pământ şi colţi de câine
înfipse haita-n trupul lor plăpând.
În zori, când mă trezii, cum ar fi mâine, văzui feciorii-n preajmă, albi ca varul,
şi-i auzii prin somn cerşindu-mi pâine.
Eşti împietrit de, nu pricepi amarul şi presimţirea ce-mi dădea fiori;
de-acum nu plângi, au când ţi-e plin paharul?
La ceasul când veneau cu prânzul lor erau şi dânşii treji şi-acelaşi gând’
pândea şi-n ei de rău prevestitor.
Şi-atunci din turlă auzii bătând piroane jos, în porţile închise
şi-n ochi feciorii mi-i privii pe rând
Eu nu plângeam: durerea mă-mpietrise; dar ei plângeau şi Anselmuccio-al meu:
ŤDe ce taci, tată, şi te uiţi? ť îmi zise.
Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu, până ce luna fu de zori înfrântă
o zi şi-o noapte am tăcut mereu.
Dar când miji prin ferestruica strâmtă lumina zilei şi văzui prin ea
pe patru feţe, faţa mea răsfrântă,
am prins cu furie mâinile-a-mi muşca, iar ei crezând că foamea mi-o ogoi,
sărind strigară: ŤTată, ne-ar durea
mult mai puţin dac-ai muşca din noi, căci trup ne-ai dat tu însuţi şi de dânsul
e dreptul tău, de vrei, să ne despoiť.
Tăcui atunci ca să le stâmpăr plânsul şi-aşa-am rămas. Pământul să se crape
mi-aş fi dorit şi să mă-nghită-ntr-însul!
Ci-n ziua patra, Gaddo, dând să scape, în faţa mea se azvârli strigând:
ŤAjută-mi, tată, dacă-mi eşti aproape! ť
Îşi dete duhu-apoi; şi rând pe rând pe câteştitrei, până-mi pierdui vederea,
precum mă vezi, aşa-i văzui căzând.
Orbit de plâns pornii să-i cat şi fierea mi-o revărsam strigându-i morţi pe nume,
până ce foamea birui durerea
şi mă-nvoi să mă petrec din lume.” Şi-aci sfârşind, uită de noi, străinii,
şi-n biata ţeastă-nfipse colţi de câne.
Ah, Pisă, Pisă, leagăn al ruşinii din mândra ţară unde si răsună,
de nu se-ndeamnă-a te stârpi vecinii,
Caprara şi Gorgona dimpreună astupe Arnul, ca să-ţi fie haznă
să piară-n el ciulini şi mătrăgună.
Căci de-a umblat despre cetăţi o baznă, că Ugolin te-ar fi lipsit de ele,
la ce i-ai pus şi pe feciori la caznă?
Plăpânda vârstă-i mântuia de rele pe câteşipatru, Ugoccion, Brigate
şi ceilalţi doi ce-am pomenit cu jele.
Pornirăm dar, şi-n gheaţă-nveşmântate văzurăm umbre ce răbdau câineşte
cumplitul ger, întinse larg pe spate.
să plângă-aici chiar chinul le opreşte, şi acum în ochi durerea lor nu-ncape,
se întoarce-n trup şi cazna le-o sporeşte.
Amare lacrimi se căzneau să scape, dar în cleştar se prefăceau pe dată
şi ca-n potir li se-adunau sub pleoape.
Deşi-mi simţeam ca talpa de ciuboată sărmana piele-n gerul crunt, pe faţă,
şi bătucită cum n-a fost vreodată,
tot îmi păru că simt un vânt prin ceaţă şi Cine-l iscă-am întrebat. De unde?
E cu putinţă vânt aici pe gheaţă?”
Curând, răspunse, vei ajunge unde vedea-vei singur cine-l mână-ncoace
şi ochii tăi ei înşişi ţi-or răspunde.”
Şi-un duh atunci, din recea lui găoace, O, voi, strigă, ce-aţi uneltit în viaţă,
atare-ncât străfundul loc vă face,
desprindeţi vălul ce-mi atârnă-n faţă să pot prin lacrimi jalea să-mi desclei,
până ce plânsu-n ochii mei nu-ngheaţă.”
Spune-mi ce-ai fost, am zis atunci, de vrei să ţi-l desprind, şi de vei fi-nşelat,
mă-nghită gheaţa în străfundul ei.”
Sunt Alberigo, cel ce-am ospătat mesenii strânşi cu poame-otrăvitoare,
drept care-acum culeg ce-am semănat.”
Eşti mort? grăii. E cu putinţă oare?” şi duhu-atunci: N-am veşti de nici un fel
de trupul meu pe lumea trecătoare;
căci brâu-acesta-i rânduit astfel că poate-un mort de-a lungul să-l colinde,
fără c-Atropos să-l fi-mpins în el.
Şi ca să poţi mai bucuros desprinde cumplitul văl în sticlă preschimbat,
să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde,
aşijderea mie, trupul lui e luat de-un diavol care îl struneşte zi
şi noapte atât cât să trăiască-i dat.
Mişelul suflet se prăvale-aci; şi poate duhul care-mi calcă urma
îşi plimbă încă trupul printre vii.
Socot că-l ştii de-ai coborât acuma: e Branc d’Oria el, şi-n promoroacă
de ani îndură gerul crunt şi bruma.”
Nu-i cu putinţă, i-am răspuns, să zacă cu tine-aicea pe sub gheaţă-ascuns,
când bea, mănâncă, doarme şi se-mbracă.”
În groapă sus, grăi întru răspuns, pe unde dracii-ncing catranu-n hău,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns
când el lăsă un drac în trupul său şi-al unui văr, aşijderea mişel,
cu care-alături s-a dedat la rău.
M-ajută-acum, că nu mai văd de fel!” strigă; dar eu îl părăsii-n cărare
şi drept am fost de-am fost mojic cu el.
Ah, genovezi, certaţi cu cinstea-atare că numai rele uneltiţi în gând,
cum vă mai rabdă cerul sfânt sub soare,
când printre voi găsii un duh şezând cu cel mai rău dintr-a Romagnei nume
şi-şi scaldă-aici suflarea lui, părând că-i încă viu în trupul lui pe lume?

Infernul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoșii din
dragoste. Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste și de moarte.
Din primul brâu am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt rotește,
dar chin mai mare adăpostește-n el.
Acolo-n prag stă Minos și rânjește, greșeala cată, iar apoi, turbat, precum își-nvârte coada lui, menește.
Ajuns în fața-i, duhul blestemat de-a fir-a-păr greșala-n văz și-aruncă, iar el, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad și-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laț, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în fața-i veșnic mulți sunt adunați și rând pe rând ajung la sorocire, grăiesc, aud și-n fund sunt aruncați.
„O, tu, ce calci lăcașul de mâhnire, strigă spre mine gros, când mă zări, curmându-și silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi? Ferește-ți pașii aci! Să nu te-nșele pragul larg. Păzea!” și-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-opreliști tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri sus; s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba.”

Simțeam acum vuind ca o pădure scrâșniri și geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainițele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună și-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare și muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureș care-n veci nu moare pe morți îi poartă-n voia lui, orbește, și crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge și-o pornește, țâșnesc strigări și vaier lung pe vale și blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiți cei ce-au robit în gând puterea minții poftelor carnale.
Și cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel și ei se lasă duși de vânt,
în sus, în jos, de-a valma, fără stare, și-n veci sunt puși să se-nfășoare-n caier, și-n veci sortiți să geamă și să zboare.
Și cum cocorii-și cântă jalea-n vaier
și stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un șir prelung purtat de vijelie și-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiți de noaptea plumburie?”
„Cea pusă-n fruntea celorlalți să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, și-a stăpânit popoare;
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinți pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea și-n cărți se spune că-i fu lui Nin femeie și c-a stat pe unde azi sultanul țări supune.
Din dragostea cealaltă și-a curmat al vieții fir și și-a-nșelat bărbatul; cu ele stă și Cleopatra-n sfat,
și stă Elena, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme-n van, și-n luptă mort, Ahile, neînfricatul.
Privește către Paris și Tristan.” Și rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânți de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri și doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea
și-am zis: „Poete, -aș agrăi din ceată pe-aceia doi ce strânși la zbor se-mbie și ca și fulgul de ușori se-arată.”
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie și-au să vie.”
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul și-am zis : „Grăiți, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, și vi-e dat cuvântul.”
Precum hulubii, când îi mână dorul de cuibul dulce, -ntind aripi ușoare și-aceeași vrere le grăbește zborul,
așa și ei spre noi, din ceata-n care Didona stă, prin iureșu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun și nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroșit,
de nu ne-ar fi vrăjmaș cerescul tată, noi l-am ruga să-ți deie moarte-ușoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculți povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta și-om spune, până ce vântul nu se-ndeamnă iară.
Cetatea-n care m-am născut pe lume pe țărm adastă unde Padul moare cu-ai săi, și apa și-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleși tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce și-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care pe iubiți nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea-aceeași moarte ne-a sortit: străfund de iad pe ucigaș l-așteaptă.” Astfel grăi. Și cum ședeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ, pân’ ce Virgil: „Ce ai?” rosti în șoaptă.
Târziu, când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise și ce dor de viață i-a-mpins, grăii, pe aceștia spre mormânt!”
Și-ntors spre ei: „Francesca-am spus, pe faţă îmi aștern lacrimi dorul tău și chinul; ci spune-mi tu, pe când erați în viață
și încă dulce vă era suspinul,
cum de v-ați prins în mreaja de ispite
și dragostei i-ați cunoscut veninul?”
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât – răspunse-n lacrimi și păli – să-ți amintești de clipe fericite.
Și-o știe domnul tău. Dar de mă-mbii să-ți spun dorința cum ne-a-nvins treptat, suspin și grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot iubirea; singuri eram și fără de păcat.
Adesea-n taină ne-am surprins privirea și-același gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărțit
mă sărută și-un freamăt era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte căci pentru noi fu cartea Galeot.”
Și-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel’lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai și simțăminte,
căzui cum numai morții pot să cadă.

Paradisul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXVIII.
Cerul al nouălea, primul mobil. Ierarhiile îngereşti. Concordanţa între îngeri şi ceruri.
1 Când adevărul despre-umana ginte
şi traiul ei mi-l tălmăci spunând
cea care raiul mi-l sădeşte-n minte,
4 cum vede omul în oglindă-arzând
o torţă ce din spate-l luminează,
‘nainte s-o cuprindă-n văz sau gând,
7 şi adevărul vrând curat să-l vază
se-ntoarce-aflând că-i potrivit cu glaja,
ca versu-n cânt cu nota ce-l urmează.
10 aşa şi eu când, înfruntându-i vraja,
privit-am drept în ochii ei prin care
mă prinse-aoare dragostea cu mreaja.
13 Şi-abia i-am înturnat pe-ai mei spre soare,
izbit de tot ce-arată ceru-n sine
când ţintă caţi la mândra-i cingătoare,
16 văzui un punct ce răspândea lumine
pătrunzătoare-astfel că orice faţă
sub focul lui se cade să se-ncline:
19 cea mai măruntă stea şi mai răzleaţă
s-ar zice Lună lângă dânsul pusă
să stea ca-n ceruri soaţă lângă soaţă.
22 Şi nu departe de lumina spusă
mai mult decât un nimb de focul său,
când deasa-i pânza de vapori adusă,
25 rotea împrejur sclipind un cingătău
atât de iute, c-ar fi-nvins mişcarea
supremei bolţi ce ne-mpresoară-n hău.
28 Alt cer în juru-i îşi rotea vâltoarea,
cuprins şi el de-al treilea în strânsoare
şi tot aşa de-a rândul, cât e zarea.
31 Era-n lărgime-al şaptelea atare
că însuşi curcubeul întregit
să-l prindă-n braţe n-ar fi fost în stare,
34 Şi încă două se roteau în sit,
tot mai agale înscriind tighel,
de foc în jurul punctului zărit,
37 şi mai vârtos zvârlea scântei acel
ce mai aproape-i sta, căci mai cu vlagă
sorbea puteri şi adevăr din el.
40 Citindu-mi vrerea-n ochi, stăpâna dragă
„De el, grăi cu glas care mângâie,
Atârnă cerul şi natura-ntreagă.
43 Priveşte roata ce-i în şir dintâie
şi află că se mişcă atât de iute
prin dragostea ce-i scris în cerc s-o mîie.”
46 „De-ar fi şi-n jurul lumii, am zis, făcute
cu aceeaşi rânduială-a sale sfere,
m-ar sătura bucatele-aşternute.
49 Ci-n lumea noastră vezi, şi nu-i părere,
că roţile, pre cât sunt mai departe
de mijloc, se-nvârtesc mai cu putere.
52 Ori dacă-i scris să-mi facă cerul parte
de-a sale taine-ntr-acest sfânt lăcaş,
ce doar lumină şi iubire-mparte,
55 să-mi spui de ce nu calcă pe-un făgaş
modelul cu icoana lui, căci eu
nu-s vrednic adevărul să-l desfaş.”
58 „Nu-i de mirare dacă-ţi vine greu
să descâlceşti cu degetele-ţi nodul
ce neîncercat s-a încâlcit mereu!”
61 Astfel grăi şi „Muşcă, -apoi, din rodul
ce ţi-l întind, de vrei sătul să fii
şi-ascute-ţi mintea ca să-i prinzi izvodul.
64 A lumii sfere-s strâmte-ori sunt largi, să ştii,
precum în fice parte se-mpărţeşte
virtute multă-ori mai puţină şi.
67 când e mai mare binele sporeşte
şi-un spor de bine vrea şi-un corp mai mare,
desăvârşit în tot ce-l împlineşte.
70 Deci ăstui cer ce-atrage în mişcare
întreaga lume, -acela-i corespunde
ce ştiind, iubeşte cu mai multă-ardoare.
73 Iar dacă mintea-ţi în virtuţi pătrunde
şi ele-ţi sunt măsură, nu lărgimea
substanţelor ce-ţi par a fi rotunde,
76 vedea-vei potrivire-ntre mărimea
fieştecărui cer mai mic sau mai mare
cu-nţelepciunea lui şi profumzimea.”
79 Precum rămâne limpede sub soare
întreaga boltă când Borea bate
şi s******şte mai domol, suflare,
82 gonind departe negură şi zloate,
astfel că cerul frumuseţea sa,
zâmbind şi-o-mparte-n licăriri curat.
85 aşa-am rămas şi eu când doamna mea
mă dumiri şi adevărul pur
sclipi curat precum în cer o stea.
88 Iar cîmd sfârşi, în profumzime de-azur
văzui, ca fieru-n clocot azvîrlind
şi sferele mii de scântei în jur.
91 Fice scânteie se mişca rotind
în focul ei, şi-erau atâtea-n zbor,
că-n numere nu-i chip să le cuprind.
94 Osana-şi răspundeau din cor în cor
Spre punctul ce-i sorginte de lumini
Şi-n veci îi va păstra pe locul lor.
97 Ci-nţelegînd ce îndoieli m-aţin,
Iubita zise: „Cercurile prime
Ţi-au arătat Heruvi şi serafimi.
100 Se-nvârt atât de iuţi legaţi de schime,
spre-a fi cât pot cu punctul prim la fel
şi pot, pre cât se-nalţă-n stări sublime.
103 Ceilalţi, cuprinşi de-al treilea roş inel,
se cheamă Tronuri aşe sfintei feţe
şi cea dintâi treime-nchid prin el.
106 Eu gustă bucurii şi frumuseţe
pre cât ajung mai adâncit să vază
în cel ce-aduce pace şi blândeţe.
109 Deci fericirea-n rai se-ntemeiază
pe văz, nu pe iubire, căci ea cu râ
din el şi doar printr-însul scânteiază.
112 Acestui văz i-e meritul măsură,
născut de har şi bună vrere;-atare
din pas în pas purcede în făptură.
115 Triada-a doua, ce la fel răsare
într-astă primăvară-nveşnicită
ce-atinsă noaptea de Berbec nu moare,
118 de-a pururi cântă-Osana fericită,
pe trei isonuri ce răsună lin
în trei rotiri prin care-i întreită.
121 În sînul ei alţi îngeri sfinţi se-ţin:
Stăpânii-ntâi, Virtuţile şi-apoi
Puterile în cel de-al treilea cin.
124 Penultimele două roţi din roi
adună Prinţi şi-Arhangheli în sobor
şi joc de Îngeri roata dinapoi.
127 Cu toţii sus, spre punct privesc cu dor
şi-atare-nving în jos, încât spre Bine
cu toţi sunt traşi şi-atrag la rândul lor.
130 Privi spre-aceste orînduri divine
măritul Dionis cu-atîta drag,
că le numi şi le-mpărţi ca mine.
133 Grigore însă-alese alt drumeag,
dar râse el de sine însuşi când
deschis-a ochii pe-al tăriei prag.
136 Să nu te miri c-un muritor de rînd
va tălmăci atare taine; toate
i le vădi cel ce crezu văzînd,
139 cu alte încă din aceste roade.”

Și Călărind Alaltăieri Pe Drumuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Și călărind alaltăieri pe drumuri,
îngândurat de mers ce nu-mi plăcea,
l-am întâlnit pe Zeu în calea mea,
purtând veșmânt de pelerin de-a pururi.
Iar chipul său mi-a apărut, ce tras,
și parcă izgonit din seniorie;
pe gânduri, suspinând, tainită mie,
venea cu capu-n jos, cu singur pas.
Când mă văzu, chemându-mă-napoi,
îmi spuse: „Vin din locul de departe
unde inima ta era prin mine:
o duc slujire unei grații noi”.
Atunci am smuls din el atâta parte
încât nu știu cum dispărut fu bine.

Joasă Moarte Milei Cât Dușmana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Josnică moarte, milei cât dușmană,
durerii, antică mamă,
judecată a toate peste seamă,
imii dând amărăciunea hrană,
din care plec numai și numai rană,
să te proscrie, limba țipă-n vamă.
Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare
s-ar cădea să spun,
greșala ta nedreaptă e, oricare,
nu pentru că ascunsă e oricum,
ci pentru ca mânia să-nfioare
pe cel hrănind iubirea de acum.
Ai izgonit curtoazia din lume
și ce era prin doamna mea onoare
în tinerețe râzătoare
ai nimicit amoroasa minune.
Doar ceea ce e dar de preț în ea,
descoperit să vi se dea.
Cine nu-i vrednic pentru mântuire
să nu spere nicicând să-i fie însoțire.

Baladă, Mergi Să-l Regăsești

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Baladă, mergi să-l regăsești pe Zeu,
cu el te du la doamnei înainte
și-ngenuncherea mea și cântul meu,
stăpânul meu să i le spună-n minte.
Să mergi, baladă, așa-nchinată,
încât chiar fără soț, prin lumea toată,
să îndrăznești să te petreci,
dar dacă vrei ca sigură să fii,
găsește-l pe Amor în veci,
nu-i bine fără el să umbli către ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat să te audă-așa,
e fată de mine mâniată.
Cu tine el dacă nu se arată,
cu ușurință te va rușina.
Prin dulce sunet când tu ești cu el,
începe aceste cuvinte,
după ce vei culege mila ei:
„Doamnă, solie sunt în așa fel
celui ce mă trimite, și când vrei
binevoiește să-l asculți prin glasul
meu. Amor
la frumusețea ta îi duce pasul,
și-i schimbă chipul după cum îi place:
deci dacă la alta să se uite-l făcu,
să-l înțelegi, dar inima-i încoace.
Doamnă, în duhul său ești numai tu
și te slujește în fiecare gând:
devreme fu al tău, nu rătăci nicicând.”
Și dacă nu te crede, pe Amor
să-l ia la întrebări, el ce mă știe:
iar la sfârșit, fă-i rugăciune vie,
să-mi poruncească printr-un crainic să mor;
și va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milă întru toate,
mai înainte de-a sfârși îngenuncherea,
și el va ști să-mi facă iar dreptate:
„Pentru favoarea suavei mele rime,
rămâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tău precum îți vine;
și dacă-l iartă pentru rugăciune,
un chip frumos fă să-i vestească pace.”
Nobila mea baladă, când îți place,
mergi către ținta glorificată-n tine.

Infernul Cantul XXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CANTUL XXI.
Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc bunul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.
Astfel, din punte-n punte povestind de câte toate-i de prisos să spun, ajuns-am sus pe-un pod; și poposind,
am cercetat lăcașul de surghiun și zvonul surd de plâns și de durere; negru-l găsii ca fundul de ceaun.
Cum fierbe la Veneția pe șantiere în miezul iernii smoala pe cărbuni ca să lipească luntri ori galere
pe drumuri lungi crăpate de furtuni și care dreg și care-astup cu spargă șampania moștenită din străbuni,
care la pupă ori la proră-aleargă, cârpește pânze, vâsle noi își scoate ori funii răsucește la catargă,
așa și-aici prin har ceresc clocoate o smoală lipicioasă bulbucind, ce năclăie străfundurile toate.
Vedeam în ea bășicile dospind, dar altceva nimic decât catran ce se umfla și recădea pufnind.
Și-n timp ce-astfel nesățios priveam, Virgil strigând: „Ferește sub arcadă!” mă trase lângă el de unde stăm.
Cum cel ce vrea cu dinadins să vadă
un lucru nou, dar înfricat apoi
nu prea cutează într-un loc să șadă,
așa și eu, privind din mers-napoi, văzui un drac venind în fuga mare și hăulind pe punte după noi.
Cumplit era la chip și-nfățișare
cum se-apropia ca să ne poată-ajunge,
cu-ntinse-aripi și iute de picioare.
Culcat pe-un umăr ce părea că-mpunge, ducea un duh și mi-l strângea-n lăboi de-ai fi crezut că-i gata-gata a-l frânge.
„Hei, fraților, strigă de lângă noi, pe ăst fruntaș adus din sfânta Zită să-l dați la fund, că eu mă-ntorc-napoi
în urbea sfintei”, de pungași ticsită: numai Bonturo e cinstit, căci toți fac da din nun când vorba li-e plătită.
Zvârli degrabă-n smoală pe pohoț și-apoi fugi cum n-am văzut vreodată dulău să se repeadă după hoț.
Duhul pieri ca să se-ntoarcă-ndată cu spata-n sus, dar diavolii: „Să știi, răcneau, c-aici icoane nu se-arată
și nu ca-n Serchio va să-noți aci: de vrei să scapi de-mbârligata gheară, la fața apei nu-ncerca să vii.”
Cu zeci de căngi apoi îl sfârtecară, zicându-i: „Jocul, dacă poți, sub smoală și-ascunde-te de vrei să ieși afară!”
Aidoma și bucătarii-și scoală rândașii ca să-ndese cu țepușa slănina-n zeama care fierbe-n oală.
„Ca nu cumva să-ți dea de urmă-acușa, grăi Virgil, te-ascunde după-un stei, și-ascuns rămâi, cât timp ne strâng cu ușa.
Să nu te temi de s-or vădi mișei cu-a mea făptură; le cunosc eu soiul căci și-alteori m-am războit cu ei.”
Trecu pe punte-apoi și când șuvoiul ceilalte văi i se-arătă și răii, trebuință-i fu să-și întărească boiul.
Cum sar și latră ca turbați dulăii
la cerșetor când poarta stă s-o-mpingă,
la fel văzui țâșnind din fundul văii
mulțimi de draci și toți dădeau să-ntingă țepușele spre el, dar drept răspuns Virgil le spuse: „Nimeni să m-atingă!
Nu vă pripiți, ci vie-ntâi un uns să-i spun ce am de spus și-abia apoi să țineți sfat de-s vrednic de străpuns.”
Strigară dracii: „Meargă Codârloi!” și dintre ei se smulse-atunci năpastă un drac grăind: „Ce naiba vrei cu noi?”
Și-atunci Virgil: „Crezi oare, minte proastă, c-am coborât trecând de pragul porții, la adăpost de vrăjmășia voastră,
fără-ajutorul cerului și-al sorții?
Ne lasă drum, căci Cel-de-sus voiește
să duc un viu prin tainițele morții.”
Răzbită-i fu trufia-atunci firește și, lepădând țepușa jos, cu pică: „Lăsați-l!” auzii că poruncește.
Grăi maestru-atuncea: „Te ridică de unde stai a-una cu pământul ascuns pe jos și vino fără frică.”
Pornii grăbit când i-auzii cuvântul,
dar tartaroții alungiră pașii,
încât crezui că nu-și țin legământul.
La fel cu mine tresăriră-arcașii când dând să iasă din Caprona lor văzură-n jur puzderie vrăjmașii.
Tot trupul mi-l lipii de-nvățător,
dar nu puteam privirea să-mi desprind
de chipul lor de rău prevestitor.
Ținteau spre mine furcile rânjind și „Să-l ating?” strigă un drac turbat, iar ceilalți: „Dă-i!” urlau, privind cu jind.
Ci tartorul care ținuse sfat
cu domnul meu se răsuci grăbit
și „Stați domol!” le spuse înciudat.
Iar nouă-apoi: „Cărarea ce-ați pornit nu duce jos; degeaba-i dați târcoale, căci puntea șasea-n fund s-a năruit.
Dar dacă totuși vă-ndemnați Ia cale, pe malul râpei vă porniți oricum, căci altă punte vă va duce-n vale.
Chiar ieri, cinci ore mai târziu c-acum
o mie două sute șaizeci șase
de ani s-au strâns de când s-a frânt în drum.
Trimit cu voi vreo câțiva draci cu coase ca să-i atingă pe niște mișei nițel: dar n-o s-aveți a trage voi ponoase.
Hei, Zbate Aripi, ieși cu Farfarel, prinse-a răcni, și tu, Cățoi, te-arată, vă mâie Barbă-creață la măcel.
Hai, Libicoane, mișcă, Forforoată,
sai, Rât-de-porc, Drăcilă, Gheare-ntinde,
și tu Roșcate, hai, ieșiți din gloată.
Păziți cuprinsul văii clocotinde
și-i duceți teferi pe-ăștia doi prin schei,
pe puntea care-ntreg străfundu-l prinde.”
„Ce văd, maestre? S-o pornim, de vrei, mai bine singuri, zis-am drept răspuns, căci bucuros m-aș lepăda de ei.
Tu, care pururi toate le-ai pătruns, nu vezi că mă pândesc a bună seamă și că spre noi rânjesc cu gând ascuns?”
„Rânjească, de poftesc, nu-ți fie teamă, grăi Virgil, căci nu spre noi ei cată, ci către cei ce clocotesc în zeamă.”
Cotiră-atunci la stânga dracii roată și spre fruntaș văzui că toți se-ntoarnă și-un sfârc de limbă printre dinți i-arată,
drept care el făcu din * -i goarnă.

Pe Calea Lui Amor, Voi Cei Umblați

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe calea lui Amor, voi, cei umblați,
priviți-mă rămas pe loc,
durere ca a mea nu mai aflați;
primiți-mă-n auz, vă rog,
apoi închipuiți-vă aceea,
oricărui chin sunt cămara și cheia.
Amor, nu prin puțina-mi bunătate,
ci prin a sa noblețe,
mă puse-n viață de-asa suavitate,
încât în urma-mi se spunea în toate:
„Doamne, prin care demnitate
inima lui atât e-n frumusețe?”.
Azi am pierdut îndrăzneala-ntreagă
ce se urca din iubinda comoară;
sunt fără ea în sărăcie-amară
atât, dacă vi-o spun, teama mă leagă.
Deci vrând să fac precum acei
care-și ascund lipsa din rușine,
afara mă arăt bucuros bine,
iar înăuntru, topiți plâng ochii mei.

Plângeți Amanți Când Zeul Chiar a Plâns

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Plângeți, amanți, când Zeul chiar a plâns,
văzând ce tânguiri îl întâmplară.
Amor, aude doamne chemând strâns
milă, din ochi dând plângerea afară.
Josnica moarte, într-o sfântă stare
a aruncat cruda ei stăruință
și-a prăpădit chiar lauda-n ființă,
în nobilă femeie cinstitoare.
Laudă-i da Amor în al său cânt:
și l-am văzut așa-n carne și oase,
deasupra morții forme grațioase,
în lacrimi, și la cer priviri ducând
spre sufletul trăind acolo blând,
ce doamnă-a fost și chip voios purtase.

Infernul - Cântul XXIX

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXIX.
Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.
Simțeam de-atâtea răni cum mi se strâng tot mai mulți stropi în ochi’, pe sub arcade, și bucuros m-aș fi oprit să plâng.
„La ce te uiți, grăi Virgil, de-ți șade privirea-n loc și-aduni sub pleoape rouă privind în vale umbrele schiloade?
Purtarea ta mi se vădește nouă; să știi că brâul, de-l socoti în minte, măsoară-n leghe douăzeci și două.
Luna-i sub noi și va să iei aminte
că vremea-i scurtă și ne-mpinge ceasul,
căci multe-s încă de văzut ‘nainte.”
„De-ai fi-nțeles ce-mi zăbovește pasul și ochii mei i-împlântă în abise, de bună seamă îngăduiai popasul.”
Porni maestrul într-aceste zise și eu cu el, dar vorba neîmplinită sfârșii zicând: „În groapa ce-mi răpise
și-mi țintuia privirea buimăcită
o rudă-a mea, din neamul nostru scoasă,
își plânge vina-atât de scump plătită”.
Grăi Virgil: „Nevrednic gând te apasă; de-aci-nainte cată-aiurea-n hat și pe mișel în plata lui îl lasă,
căci l-am văzut sub punte înciudat cum te-arăta și celorlalți din gloată și Ger del Bello l-auzii strigat.
Ci mintea ta era cuprinsă toată
de cel cu capul spânzurând lămpaș,
și pân’ să-l vezi, el și plecă pe dată.”
„Maestre, -am zis, sfârșitul crunt, pizmaș ce nu-i fu încă răzbunat pe sus de cei ce-au fost rușinii lui părtași
îl mânie-astfel; drept care, de s-a dus fără-a-mi vorbi, de-a sale oase ciunte și mai vârtos de milă sunt răpus.”
Astfel vorbind ajuns-am sus pe punte de unde ochiu-adâncu-n fund smolit pe zi cu soare-ar fi putut să-nfrunte.
Și când ajuns-am cel din urmă schit al văii Malebolge și-ncepuseră călugării să se zărească-n sit,
atare chinuri îi văzui că-ndură, și-atare-urlând îi auzeam câinește, că mi-astupai urechile-n tortură.
De-ar fi s-aduni durerea ce scrâșnește la sarzi și-n Val din Chiana prin spitale sau în Maremma când arșița crește,
tot chinul strâns n-ar copleși în jale pe cel de-aici și strașnica duhoare de leș și hoit ce se-mprăștia din vale.
De-a stânga scoboram printre ponoare pe cel din urmă mal ce-mprejmuiește adâncul văii, și prindeam arare
să văd străfundul unde-amar căznește cerescul tată-ntr-al dreptății nume pe câți în lume calpuzani găsește.
Nu cred c-a fost mai mare jale-n lume nici când pieriră-n chinuri egineții, stârpiți de boarea veninoasei ciume
ce pân’ și-n viermi curma suflarea vieții, încât apoi cei mulți ce dispărură, pre câte spun învederat poeții,
din ouă de furnică renăscură, precum aici pe unde-n clăi spurcate stau morții strânși ca stogu-n bătătură.
Pe burtă unii, alții spate-n spate zăceau grămezi, iar alții, fără stare, de-a lungul căii se târau în coate.
Iar noi, tăcuți, treceam cu pas arare privind betegii rezemați în șale, căci n-aveau chip să șadă pe picioare
Și doi văzui proptiți ca două oale pe-aceeași plită, rezemați în brâncă, de râie plini pe trupurile goale;
nici n-am văzut rândaș la vreo poruncă
pe cal mai aprig mânuind țesala
sau dându-i zor când e sătul de muncă,
de cum aceia-și scărpinau zăbala cu unghiile care scurmau orbește, căci fără leac îi canonește boala.
Și-atare-i chinul ce-i strângea ca-n clește,
că piei și coji își jupuiau din spete,
cum razi cu brișcă solzii de pe-un pește.
„O, tu, ce trupul ți-l jupoi cu sete și-ți faci din deget clește și răjghine, grăi maestrul către-un duh și stete,
ajungă-ți unghia-n veci de veci s-aline spurcatu-ți chin, ci spune, printre voi nu-i vreun latin să rabde-aici rușine?”
„Latini suntem noi ăștia amândoi, răspunse-un duh și lăcrima de zor; dar cine tu cel care-ntrebi de noi?”
Grăi Virgil: „Sunt unul ce cobor c-un viu, ca să-i arăt spre izbăvire Gheena-n fund și-al umbrelor popor.”
Desprinși atunci din geamăna proptire, cei doi priviră tremurând spre mine, cu alții-n rând, stârniți de glăsuire.
Maestru-atunci mă trase lângă sine zicând: „Întreabă-i ce poftești anume” și vrerea lui urmând cum se cuvine,
am zis spre ei: „Dea Domnul sus pe lume memoria voastră să rămână-aleasă și ani de-a rândul să v-aud de nume,
ci-mi spuneți mie cine-ați fost, ce casă? și nu vă temeți a rosti cuvânt fiindcă răbdați osândă rușinoasă.”
„Eu din Arezzo, zise unul, sunt și-Albert da Siena poartă vina-ntreagă de-am ars pe rug; ci-n iad de mă frământ
nu-i vina lui. E drept c-odată-n șagă
i-am spus: ŤDe vreau eu pot zbura săgeatăť;
drept care el cu mintea-i slăbănoagă
vru să-l învăț și fiindcă eu pe dată nu izbutii să-l fac Dedal, la țeapă și rug mă-mpinse cel ce-i fuse tată.
Dar de-s aici în cea de-a zecea groapă,
de alchimie-s vinovat anume
și Minos, dreptul, mă vârî la apă.”
„Maestre, am zis, decât senezii-n lume să fie oare neamuri mai pătrunse de sine-încât și-al francilor renume
să-l bată ei?” Și cel’lalt duh răspunse: „O fi, de-l scoți pe Stricca din grămadă ce pururi banii la chimir îi strânse,
ori pe Niccolo care-a dat dovadă că știe-a prețui gastronomia când cuișoare semănă-n ogradă,
ori ceata-n care-și prăpădi moșia Caccia d’Ascian cu via dimpreună, iar zisul Orb își dovedi prostia.
Și ca să afli cine-ți cântă-n strună și pe senezi, ajungă-i-ar deochiul, îi ponegrește-astfel și se răzbună,
privește-mă și află că-s Capocchiu ce-n alchimie aflat-am lumii rost și-aminte adu-ți, de nu mă-nșală ochiu,
ce-ndemânatic soi de moimă-am fost.”