Costache Conachi – Versuri.pro

Săracelor Tinerețe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Săracelor tinerețe!
Călătoare și drumețe
Pe minută și pe ceas:
Chiar ca niște viorele
Și timpurii brândușele
Viața vi-i cât un popas!
Ieri și astăzi înflorirăți,
Mâini și poimâini viețuirăți,
Și mai poimâini v-ați trecut..
Nelăsând pe urma voastră
Decât uitarea cea proastă,
Un biet trup zidit de lut!
În starea bătrâneței
Și-n călindariul vieței
Spuneți-mi, ce-ați însemnat?
De cât pofte și dorință,
Aevea și-n neființă,
Ce mintea v-a turburat?
S-apoi ele trecură,
Chiar ca o nălucitură,
Ce ți s-arată, dar nu-i..
Lăsând numai pomenire
Într-a omului simțire
De necazurile lui!

Amoriul Din Prieteșug

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Am iubit, auziți inimi, cuvântul vostru cel mare
Ce vă pleacă la durere și vă face simțitoare,
Ce vă leagă, vă unește făr’ de nici o silnicie
Și vă dă în viața asta altă viață și mai vie.
Am iubit și cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultați, că vă grăiește amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpânitor de plăcere,
Tiran la împrotivire și milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,
Ce să naște și să trece ca un vis de nălucire.
Urăște, fuge și lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,
Gustă numai, frunzărește a ibovnicilor fire
Și le lasă făr’ de vreme lipsite de mulțămire.
El cere, vrea și dorește de la voi acea iubire
Carele înființează pe două firi într-o fire
Și umplându-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporește mulțămirea prin necaz și prin durere.
Dar un lucru așa mare și cu-atâta fericire,
Ca să-l dobândiți aievea, voi, inimi, cu slabă fire,
Credeți-mă-ți că nu se poate decât cu îndelungare
De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri și îndoieli,
Privegheri, oftări și lacrămi, plânsuri, rugi și osteneli,
Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,
Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,
Și peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteșugul cu credință și iubire.
Prieteșug, dar din ceriuri, la om cu multă priință,
Ce te naști dintr-o vedere și te-adaogi prin credință,
Ce amori viu și puternic aprinzi cu-a ta mijlocire
Când cuprinzând două inimi într-un gând și-ntr-o unire
Și avându-le deprinsă numai prin obicinuință
La simpatie, la milă, la dragoste și credință,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare
Din prieteșugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, credeți-mă-ți, inimioară, că o așa înălțare
Dintr-o norocire mică în norocirea cea mare
Suie pe om lângă îngeri și lângă dumnezeire
Și-l face trăind să guste a raiului fericire,
Însă până a ajunge în stepina acea mare,
Câte munci, câte năcazuri și cât plâns cu suspinare!
Inimi, soarta hotărăște să răbdați cu bărbăție,
Ascultați, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decât zorile la față,
Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreață,
“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută și odihnei surpătoare
Se ridică în simțirea bietei inimioarei mele
Și mă arde zi și noapte cu-ntristare și cu jele?
Văd prăpastie cu ochii, văd a mea ticăloșie,
Dar le văz cu mulțămire și le rabd cu bucurie.
Ah, prieteșugul singur are oare astă fire
Să tulbure, să aprindă și să dea și mulțămire?
Eu, ticăloasa de mine, mă știu că sunt legată
Numai cu prietenie și cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit și mă iubește,
Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuiește
Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică și măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!
Zile, nopți petrec cu gândul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce și-mi sfetește nălucirea,
Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsește
Și cunosc că pe tot ceasul patima ce mă muncește
S-adaoge și cuprinde simțirile mele toate,
Încât nimica pe lume să mă mângâie nu poate.
Viața mea este o mare care nu se liniștește,
Prieteșugul se luptă, amoriul furtuni stârnește.
Aș vrea să mor, dar și moartea aș vrea-o cu acea putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pân’ la atâta răbdare! ”
Așa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,
Nemângâietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Se veștejește ca o floare ce în zori de zi deșchisă
Și lipsită de viața rouăi cei răcoritoare
Se topește supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu știa că-ntr-o laturi, cu asemenea durere,
Se vaită și se plânge, făr’ de nici o mângâiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste și cu credință,
Care, știind că amoriul nu suferă biruință,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire
Și fugea, dar, vai de dânsul, că a dragostelor fire
Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,
Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbește, ajunge și biruiește,
Uscatul tot îl cuprinde și mările prevestește.
“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,
Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?
Și să-l mai ascund se poate când arde și mă topește,
Când durerile cu câte și suflet și trup răpește?
Nesuferind tăinuire, covârșesc orice răbdare,
Întocmai ca la sfârșitul acestei vieți trecătoare,
Când moartea cu-a sa cruzime se arată, se vestește
În fața bietului bolnav pe care din vii răpește.
Și mai rău și mai mult încă, căci sfârșitul oricare
Iartă omului să-și spuie durerile câte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atâta mângâiere,
Ce trebuie să le sufăr și să mor întru tăcere.
Ah, prieteșugul care toată lumea îl slăvește
Și după care aleargă, dar rareori îl găsește,
Pentru mine este muncă, dojană și chinuire,
Căci m-aruncă și mă ține în jalnică stânjenire.
Ori a fi cinstit prietin și să mă trag de Zulnia,
Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atâta tirania
M-au cuprins și mă-mpilează, încât nu mai am suflare,
Și așa, oricum, la mine, prieteșugu-i perzare.
Ah, prieteșugul, doamne, acea sfântă legătură,
Ce se-ntărește prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,
Iartă-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?
Dar ce să fac, ceriuri sfinte, când inima săgetată
De-a amoriului lovire și aprinsă de-a lui pară
Trebuie ori să iubească, ori să rabde și să moară! ”
Acest fel petrecea viața astă de necazuri plină
În vaiete și suspinuri amândoi pentru-o pricină
Și fugea unul de altul gândind că prin depărtare
Amoriului vor aduce scădere și-mpuținare.
Dar nu știa că la urmă un prilej de întâlnire
De mii de ori îl aprinde mai cu strașnica pornire.
“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere. ”
“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,
Că cunosc pe toată ziua că mai mult mă robesc ție. ”
Tot așa cu prelungire din răbdare, în răbdare,
Amândoi într-o durere se usca de pi picioare,
Până când, odinioară, după cum se prilejește
Pururea, când vrea amoriul, la cei care îi iubește
Au sosit fericit ceasul de dorita întâlnire,
Căci la a lui sfântă voie nimică nu-i spre oprire.
Într-un loc pustiu și tainic, de curând aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimașii merg anume,
Unde firea întristată și întru posomorîre
Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mâhnire,
Munți înalți până la nouri, pâraie prin stânci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoasă,
Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă,
Cresc în voie despre oameni, că numai câte-o potică
Slujește la bieții bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntâlnit, ah, cine poate întâlnirea lor s-o scrie!
Orice condeiul s-arate, orice graiul să rostească,
Nimic spre asemănare nu pot să închipuiască!
Lacrămi, vaiete, suspinuri, când și când câte-o suflare,
Leșine necontenite și de viață curmătoare,
Cuprinderi, îmbrățișări supt prietenească față,
Căutături cu răpire și căderi brață la brață,
Privegheri și zi și noapte, gânduri cu milanhonie,
Uitare de toate celea, în sfârșit, o moarte vie,
Au stătut a lor viață, până când, din nerăbdare,
Ikanok, cu puțin suflet, căzând la a ei picioare,
“Ah, Zulnio, îmi ești dragă, i-au zis, cuprins de rușine.
Îmi ești dragă, ce pot face când simt că mori de pi tine,
Când mă sfârșesc, când se sufăr nu mi-au mai rămas putere,
Când toate celea în mine s-au prefăcut în durere?
Știu că-i să-mi pui înainte prieteșugul cel mare,
Dar tocmai prieteșugul mi-au aprins focul mai tare.
Vai mia, el și amoriul, unindu-se într-o fire,
Mă muncesc și mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,
Văz pâraiele de lacrămi, ce la poale-ți se adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu ești a mea scăpare!
Tu ești Dumnezău de milă, tu ești stea de înviere,
Vindecă și izbăvește amarîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire! ”
Acestea zicând, la poale-i au căzut fără simțire,
Au căzut, dar și căderea i-au fost semn de închinare,
Căci s-au prilejit cu gura sărutând a ei picioare.
Tremurând, biata Zulnie, cată, vede, se-ngrozăște,
Vrea s-ajute, dar nu poate, căci puterea îi lipsește.
“Om ticăloasan de mine, la ce-am ajuns astă dată! ”
Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată
De săgeți și de cuțîte sloboade cu văitare
Din ceasul ce se rănește pân-în ceasul care moare.
“O, ticăloasan de mine, eu sunt singura pricină
De supărări, de necazuri și de morți fără de vină!
Ah, suflete împetrite, el moare și tu rabzi încă? ”
Atunci, ca o nebună aleargă din stâncă-n stâncă
Și cată, culege ierburi, ia apa și îl stropește,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimește.
“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, țipă de durere,
Dumnezeule, ajută-l, că eu nu mai am putere! ”
În sudori, lacrămi scăldată, desculță și despletită,
Fuge, vine, se-nvârtește ca o deznădăjduită.
Zăludă, ca vai de dânsa, pe pământ și la cer cată,
Vrea să strige, dar și glasul i se taie deodată.
Se povârnește și cade peste dânsul, leșinată,
De necazul ei ucisă, de necazul ei sfărmată.
Acest fel o turturică, de lângă soțiia moartă,
Nici nu zboară, nici se duce, ci-și așteaptă trista soartă,
Până ce nelegiuitul vânător să o omoare
Și pe dânsa lângă trupul iubitei ei surioare.
Ce priveliște de jele pentru inimi simțitoare
Acest trup lungit pe țărnă și lipsit de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acest sân trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele mâni ca zăpada, acele fragede brață
Într-un minunt să se schimbe din viață în neviață!
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,
Văzând că acești ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putință să nu simțiți îndurare,
Să nu oftați, să nu plângeți pentru jălnica lor stare?
Dar îndrăzniți, că amoriul orișcând binevoiește,
Ca un stăpân, cu durere, și ceartă, și miluiește.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dânșii și, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viață, i-au umplut de fericire,
Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire
Și le-au zis: “Destul ispită, destul atâta cercare,
Că, luptând-vă cu mine, v-ați aprins focul mai tare.
Muritori, cum nu știți încă că puterea mea se-ntinde
Preste cer, preste văzduhuri și toată lumea cuprinde? ”
Atunci, ca din somnul morții, ridicându-se Zulnia,
Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Și simțindu-se pe sine de amor însuflețită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lângă Ikanok iubitul supt un copaci nalt și mare
Au priimit giurământul de-un amori ce sfârșit n-are.
Și ca să se pomenească în veci astă întâmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvântare:
“Călătoriule, nu trece, stă, citește și cunoaște,
Că amoriul cel mai strașnic din prieteșug se naște! ”

Visul Amorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Gândul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit,
Și de sunt la închisoare de tine nu-s despărțit.
Sufletul meu îi acolo unde și tu lăcuiești,
Și inima ce să bate, căci pe lângă ea lipsești,
Altă nimic nu dorește decât ceasul fericit,
Întru carele să simtă că de dânsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce necaz mare a iubi și-a fi închis,
Dar ce amețeală-i asta de care mă văz cuprins?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au păinjănit,
Am rămas uimit pe gânduri, nu mă lăsați, că-s perit!
Iată, o femeie vine, cu veșmânt preastrălucit,
Chiar ca soarele când iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Și clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deșteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice: „Ce-ai leșinat?
Eu sunt simțirea aceea prin care s-au osâbit
Omul dintre dobitoace de când lumea s-au zidit.
Știu că inima ți-i dată în robie de curând
Și că n-ai altă putere decât să iubești din gând
Și că pătimești de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieții tale, la care te-ai închinat.
Dar și sufletul tău cere ca să cunoști pre amori
De este de fericire sau de este-omorâtori.
Trezăște-te, dar, și vino după mine cătinel
Și scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit și îndată aflându-mă-ntr-aripat
De-ampreună cu dânsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Și mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tânărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ți fie de folos.
Vei cunoaște ce-i amoriul și-i învăța a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poți trăi.
Pâcla ce vezi cu negreață îs căil’ amurezăști
Și nălucir’ arată părerile omenești.
Ele sunt deosăbite, căci și gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să știi că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii câte femeile au.
Ș-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăști
Să-ți alegi numai o floare și să te statornicești.
Tânărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpâna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce necaz mare în inimă mi-au intrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat!
Ce flori pline de dulceață aici au răsărit,
Ah, mirosul lor revarsă un foc care m-au rănit!
Dă-mi voie s-alerg la ele și-n brață să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate și la sânul meu să-l pun.”
„Tânărule fără minte, căci nu știi încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ți dintre ele, orişicare ți-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de necaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobândește, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gândești că-i rupe-o și că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecându-mă spre dânsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţât și îndată orizontul s-o-nnegrit
Și podoabele grădinii din ochii mei au lipsât.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Și orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Simțeam un foc că mă arde pretutindenea supt sân
Și o mică ușurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Și făr-a ști ce-i pricina jale și dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atâta frumusăţă, încât nu-s de povestit.
Plângeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfânta dumnezăoaie zburasă și nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urât,
C-o luminiţă în mână dinainte-mi au ieșit.
Tremurând cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor’,
Prietenă necredinţa și tovarăș am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă târâiam di pi dânsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune necazurile ce-am tras!
Prin prăpăstii, munţi și dealuri, ostenit călătoream.
Și pe drumuri neumblate pururea ne învârteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu știam unde mai sunt
Și mi se părea tot locul pentru mine un mormânt,
N-aveam cale hotărâtă, vânturile ne purta
Și-ntr-o parte și într-alta și nu mai puteam scăpa.
Și de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cât mergeam acolo, să prefăcea în urât.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpână, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, ești dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu știi, mi-au zis cu răcnet, că eu sunt un argint viu,
Carele umblu prin suflet și chinuiesc pre bărbaţi!
Dacă-ți lipsește răbdarea, pe la amori tu ce caţi?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimești,
Dar să știi că nu-i departe fericirea ce gonești.”
Atâta au putut zice și îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să revărsa
Și zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborându-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeți s******,
Sprincenele lungi și dese drept în inimă rănea.
Sânul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt și subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul și obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie câte ochii au văzut?
Și îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule necazurile ce am tras,
Priimește cu blândeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimașe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să știi că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic și vrednic ca să iubești,
Vino dar fără de frică, ca să te și fericești.”
Ș-întinzând din aripioare, m-au cuprins cu dulce strâns,
Și zburând cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sânul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sunt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuiește amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie și de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nșeli să cauți la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deschisă o poartă chiar de robin,
Pân-în vârf înfășurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcâmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înșira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zânele curăţa,
Și într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un șarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţâme de fete cu sânul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zâne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecând cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sunt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te ferești de ele, căci îndată ești perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpână, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mânie, căci aceasta nu-i iertat.”
Și îndată cu iuţală lăsându-mă pre pământ,
Asămenea precum este și viforul cel de vânt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un așternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Și sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot ști cu hotărâre vremea cât am petrecut,
Dar oricât au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosât și somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Și vânturând din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd? ah, vai de mine, mustrările au sosit!
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată și cu veșmântul cernit.
Îmi zice: „Eu sunt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tânărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfârșit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cât ai isprăvit.
Scoal’ și vino di pi mine, dar încă mai zăbovești?!”
Și răpindu-mă cu grabă din braţăle îngerești,
M-au aruncat cu mânie în locul cel întristat,
Unde ne așteaptă moartea cu ferul cel sângerat.

Nume

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mă duc, stăpână, de-acum și nu știu de-oi mai veni.
Ah, ascultă, să-ți grăiesc, până n-apuc a muri!
Răbdare îți zic să faci și răbdând să nu urăști,
Inima care ți-am dat numai tu s-o stăpânești.
Ori în ce stare voi fi, să știu că m-or îngropa
Amanet cu viața mea numai la dragostea ta.
Rob desăvârșit al tău fiind dat prin jurământ,
A mă preface nu-i chip până ce-oi intra-n pământ.

Dorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Amor! la a mea durere
Nu fii așa de cumplit:
Adu-mi dulcea mângâiere
Ce din mână mi-ai răpit.
Vai mie! că din simțire
Un ceas nu-mi lipsește ea!
Ah! poate-se fericire
În lume fără de ea?
Precum floarea, zăcătoare
Făr’ de rouă pre pământ,
Se vestejește sub soare,
Și se usucă de vânt:
Așa întru despărțire
Se plânge inima mea!
Ah! în lume fericire
Poate-se fără de ea?
Între mii de păsărele,
Resună, cu vers plăcut,
Glasul bietei turturele
Ce soția și-au perdut..
Și-al meu dor de despărțire
Cu bocet așa zicea:
Ah! poate-se fericire
În lume fără de ea?

Aseară De-Un Vac Trecut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aseară, de-un vac trecut,
Să gust hazul m-ai făcut,
O, doamna mea ce miloasă,
Și să cred că n-ai oprit
Nici un lucru nejertfit
Din câte ai mai frumoasă.
Ochi, guriță, piept și sân,
Voi, la care eu mă-nchin,
Și tu rai ascuns pre tare,
Pomeniți necontenit
Cât zbucium și vânzolit
Ați răbdat cu luptă mare.
Cum simțeam că se bătea
Inima ei supt a mea
Cu răsufluri îndesite,
Piept pe piept tot apăsând,
Gură pe gură mușcând
Țâțișoare dezvălite.
Iar voi, mâini, ce-ați dat porneală
Că m-a iubi o Marghioală
Aleasă între femei,
Binevoiți pe-a ei brață,
Când a fi să ies din viață,
Voi să-nchideți ochii mei.

Mă Sfârșesc Amar, Mă Doare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mă sfârșesc, amar mă doare!
Milă n-am la cine cere,
Toate sunt nesimțitoare,
Toate-mi zic: mori în durere!
Nici vaiete, nici suspinuri,
Nici a inimii junghere,
N-aduc milă, ci tot chinuri..
Toate-mi zic: mori în durere!
Rog oameni, rog cele sfinte,
Cer la milă mângâiere.
Mila nu-i la rugăminte..
Toate-mi zic: mori în durere!
Moarte strig, moartea nu vine,
Nu vine la cine-o cere.
Toate-s crude către mine..
Toate-mi zic: mori în durere!

Jaloba Mea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,
Nu prin moarte, ci prin jale și durere de amoriu;
Se desparte și te lasă, că nu mai poate răbda
Atâtea ș-atâtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr
Și despici faptele noastre până la un fir de păr,
Ascultă și pedepsește cu a tale judecăți,
Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăți.
De nouă ori până astăzi pământul colindătoriu
Au călătorit pe crugul soarelui nemișcătoriu.
De nouă ori primăvara cu veșmântul înflorit
Și iarna cu cărunteța pe pământ s-au învârtit,
De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,
Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa –
Am văzut-o!.. și îndată ca săgeata pe ascuns
O simțire de iubire în inimă m-au pătruns! –
M-au pătruns.. dar nu cu focul acel înfierbântătoriu
Ce-l fulgeră și-l aprinde numai aprigul amoriu;
Ce cu para acea lină, acea dulce la simțiri,
Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,
Trage, pleacă și supune pe om, fără vicleșug,
La o singură ființă de curat prieteșug.
Prieteșug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,
Ce străluciți împărații, slăviți, puternici și tari,
Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;
Tu, ce ne-i mângâia poate și după ce vom muri..
Ai fost singura putere între mine și-ntre ea!
Ah! maică, cum să-ți spui oare ce-au gustat inima mea?
Amândoi într-o unire la acest lucru curat,
Petreceam zilele noastre într-un gând și într-un sfat;
N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;
Ea îmi spunea câte trage și eu câte-am pătimit!..
Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărțeam,
Totdeauna împreună, totdeauna ne doream..
Nu simțeam deplin durerea la ale tale nevoi:
Căci firește-i cu scădere o durere între doi!..
Adevăr, că în simțire n-aveam ghimpele plăcut
Ce-mboldește și deșteaptă inimile la temut..
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinți și de necaz –
Însă, spre îndeplinire, aveam ceva și mai mult:
Aveam dragostea cu pace și râvna fără temut!..
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:
Ș-acolea prieteșugul cu amoriul îi unit.
Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roței tale scări
Nu primești statornicie, ci prefaceri și schimbări..
Fost-au mare vreodată și să n-aibă tulburări?
Ah! acea prietenie cu curatele plecări,
Din ființă liniștită în ființă cu-nfocări
S-au schimbat fără de veste într-a inimei mișcări.
Am iubit o muritoare, și pe loc s-a prefăcut
Bucuria în durere și iubirea în temut.
Am iubit-o pân’ la suflet și în nebunia mea.
Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea!
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin
A-ndrăgitului pornire și al dragostilor chin?
Este ceas, este minută în care s-o pot uita?
Și pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?
Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:
I-am dat armele în mână și i-am spus că sunt robit;
I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,
I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!
Care inimă și suflet, într-a tiranilor firi,
De-atâtea delicatețe, de-atâtea mărturisiri,
Nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc,
Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?..
Această nelegiuită și crudă supus-a ta,
Decât tigrii, decât șerpii, mai rea la inima sa,
Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,
Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,
Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat.
La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,
Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;
Ci dorind o proslăvire de la toți fără sfârșit,
Nici iubește, nici urăște pe nime desăvârșit.
Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,
Și tu știi că fără ele n-are-amoriul crezământ..
Slăbăciunea nu-și arată nici într-un chip nimărui,
Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui –
Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit
La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu
Îi a dragostei ș-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!
Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!
Și scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,
Pentru dânsa sunt de gheață și răspuns nu mai primesc:
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.
Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!
Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blândețe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;
De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,
Nu s-asculte, ci sporește la o mie altă mie!
Pururea cu pază mare de a se descoperi,
Pururea cu privighere de a se fățărnici!
Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi..
Totdeauna se silește la temut a mă porni!
Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!
Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniștit!..
În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi
În închisori, în pedepse și cu lanțul în grumazi –
Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit
Și care-mi pricinuiește acest suflet otrăvit
Dar pentru încredințare că astăzi mă despărțesc,
Nu de nestatornicie, ci de câte-ți jăluiesc,
Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,
Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!

Cu Prietena Împreună

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu prietena-mpreună
Fericit am petrecut,
Dar o viață așa bună
O minută mi-a părut.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gândurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Poate fi și-altă frumoasă,
Ș-asemenea a iubi,
Dar așa de drăgăstoasă
Ca dânsa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gândurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Acest cântec ce răsună,
Ce răsuna prin suspin,
Cu iubita dimpreună
Îl cântăm ades la sân.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gândurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
La obrazul ce firește
Cer cu stele-nchipuiește
Urmează să se robească
Orice fire omenească;
Căci ochii ce săgetează
Ca luceferii cu rază,
Sub două arce-nghinate
Inimile țin legate;
Aerul ce aburește
Dintr-un sân ce izvorăște
Nuri, blândețe și dulceață –
Morților încă dă viață;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul și simțirea,
Pleacă toată omenirea
A primi cu bucurie
Jertfă-n veci la ea să fie.

Ce Este Nurul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ah, nurule, împărate a podoabelor firești,
Ființă necunoscută priceperii omenești,
Tu ce ții împărăția într-un cuprins de obraz
Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz,
Cu duhul și cu simțirea pururea într-aripat,
Dai ființă la ființa în care ești răvărsat.
Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnet
Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit.
Frumuseța fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la simțire, nici pornește la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești,
Ea oglinzii se închină, tu oglinda o sfințești.
Ochii ce te au pre tine cu simțirile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Gurița ce se deschide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ție numai mă-nchin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.