Cezar Bolliac – Versuri.pro

Și Ce-Ar Fi Poezia?

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Te privesc, şi urcă
De dragoste aprinsă,
Până la buzele mele inima.
P. Sutzos.
I.
Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.
II.
Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, –
Abstracţie-n simţire, –
Îşi pierd a lor gândire;
In tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

Ocna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înconjurat de paznici, cu fiarele-n picioare,
Cu mâinile-n cătușe, de gât cu lanțul greu,
Un om frumos la față, în spasmuri, în fiare,
Aci cruntând la paznici, aci zâmbind la soare,
Căzu la gura ocnei chemând pe Dumnezeu.
Și o durere-ascunsă, durere sufletească,
Mustrarea, disperarea juca pe fața sa.
Își mai mărea în silă durerea cea trupească
Voind să mai aline, voind să liniștească
A sufletului rană ce nu se vindeca.
Se afunda în gânduri, sărea strigând: – „Maria!
Maria nu e moartă! ” Țintea un păzitor..
Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,
Se azvârlea spre dânsul, și-n ochii-i bucuria
Râdea cum râde raza când scapă printre nor.
Ce bun ai fost tu, Doamne, când ai sădit iubirea!
Ce crud ai fost tu, Doamne, când moarte ai rostit!
Sau a plăcerii numai să fi avut simțirea,
Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,
Sau omul să nu știe deloc când a greșit!.
O, voi ce-aveți puterea să osândiți o vină!
Gândiți că l-astă vină al lumii Creator
Nu a prescris osânda? – Când sufletul suspină
Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină
Durerea din năuntru – sunt balsam, sunt favor.
Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,
Pe funia ce duce pe oameni în tartar,
Legară osânditul în manta-i cea marcată
Și-l s*******ă-n gura cea neagră, fiorată,
Spre moartea inventată în timpul cel barbar.
Se învârtește roata și scripetele zboară
În văitări sinistre, avânt fiorător –
Ca cucuvaia nopții ce fâlfâie ușoară
Și țipă peste capul acelui ce-a să moară,
Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.
Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate
Durerea, agonia, suspinuri și fiori.
Și oaspele s-afundă pe căi întunecate,
În râsetele-acelor făpturi denaturate
Ce s-au deprins la crime a fi executori.
Se mărginește gâtul și haosul se-ntinde,
Și oameni ca insecte, ca licurici lucesc
Cu focuri în spinare, cu fețele murinde,
Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile sclipinde,
Pe munții cei de sare pe care se muncesc.
Se leagănă călușul și liliacul zboară,
Alunică ca umbră prin norii cei sărați,
Prin care osânditul, ce spaima îl doboară,
Se lasă în zăstimpuri, se strânge, se-nfioară
Încovoiat pre coardă cu perii ardicați!.
Are să meargă încă, căci fundul e departe!
Și cer și ziua lumii se văd albind ca stea,
Ce palidă și fixă în negure deșarte
Albește câteodată, ca steaua ce-și împarte
Și-ascunde-n cer schinteia când soare e sub e.
Locuitorii nopții cu fețele pălite,
Își lasă bolovanii și vin de-l înconjur;
Cu luminări în creștet, cu barbele zburlite,
Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,
Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,.
Clipind la luminare și mestecând tutunul,
Cu glasuri îngroșate urlară răgușit
Blestem și anateme, căci le furară bunul,
Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul
Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.
Apoi târâră-n noapte și pe căluș legară
Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.
– „Te du, bădiță, -i zise – în lume este vară,
E soare, e lumină. ” Câțiva îl sărutară
Și începu să țipe machina fiorat.
Optzeci erau la număr făpturile uitate,
Pe care omenirea la iad a osândit;
Optzeci pe care legea, creștina caritate,
Regenerarea țării și stricta echitate
A smuls de vii din lume și-n ocnă a pornit.
Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.
Ceilalți gemeau în lacuri și fără ajutor.
Chema la dânșii moartea, scorbutul să-i doboare,
Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,
Căci sunt aci pe viață, moartea e viața lor.
– „Vai mie! – striga-n limbă-l, bătându-se în sare
Și mai gonind năduful, un orb israelit –
Vai mie! dați-mi apă, că-mi este sete tare! ”
Și un creștin d-alături ce-și da a sa suflare
Îi spuse, dîndu-i mâna, că apa s-a sfârșit.
Se adunară-n noapte confrații în durere
Și smulseră cu grijă din cuiburile lor
Câte vreo două paie, ca singura avere
Ce ei posed în ocnă, și-n larga încăpere
Adăogară cuibul d-un nou locuitor.
Era bălai și june martirul ce venise
Și trase simpatia acelor ce-l zări.
– „Cum seamănă c-un frate ce am acasă! – zise
Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –
Să fim noi frați de cruce cât ne-om mai chinui!.
Dar spune-ne, măi vere, ce vină așa mare
Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,
C-aci e obiceiul să spuie fiecare
Păcatele-i din lume; și mie cum îmi pare
Tu nu ești hoț de codru; ai vrun păcat mai mic. ”.
Înfricoșata cale ce junele făcuse
Îi dase iar simțirea, și-n suvenirea lui
Părea că se strecoară procesul ce trecuse,
Durerea, fericirea și câte petrecuse:
– „Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.
Am fost crescut acasă în larg, în destulare;
Părinții mei cu cinste trăiau în satul lor.
Eram flăcău în horă, fruntaș cu stare mare,
Cu cal de călărie și alții de-nhămare;
Moștean, la părinți unul, trăiam un trai ușor.
Părinții biet, sărmanii, voiau să mă însoare;
Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac.
Mă tot plimbam prin sate, mergeam la șezătoare,
Când văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,
Să cat nu fu putință. O văz aci și tac.
Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;
Mă dam pe lângă dânsa, dar nu-i puteam vorbi.
Roșea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume
Fetițile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume,
Și mândră și gingașă gândesc că n-a mai fi.
Cât vru să ias-afară fetița rumeoară,
Eu sai ș-o iau în brațe și parcă fu a mea.
O strâng și ea-mi răspunde. O iau la subțioară
Și fug, căci era mică, ca peana de ușoară;
Bătea sub țâță-i pieptul și gura îi ardea.
Ajung cu ea acasă ș-o bag la alde tata;
Aci o văzui bine și tare îmi plăcu.
– „Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?
Trimiteți la moș popa, că nunta este gata;
Să nu-ntrebați ce are și cine o făcu.”.
Mă sărutară-ndată părinții în urare
Și eu și cu Maria puparăm mâna lor.
D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare,
Și strânserăm o plasă să vie-n desfătare;
Căci mândră l-era nora și june-al lor fecior.
Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;
Când pe o lună plină ce peste noi plutea,
Ne desfătam sub cergă ascunși pe deal în vie
Și ne glumeam atâta, cu-atâta veselie,
Încât și luna pare cu drag că ne privea.
Dar somnul câteodată aduce grele vise!
Într-însul necuratul își joacă ooada sa!
Se vede că norase și nimeni nu simțise;
Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise
Un nuc bătrân în preajmă, și câinele lătra.
Mie-mi păru deodată Maria spăriată
Că strigă, și la dânsa se dă un lup turbat.
Apuc în zăpăcire securea rezemată
De căpătâiul nostru, izbesc pe biata fată
Care dormea în pace. O dată a țipat!.. ”.
Aci s-opri voinicul și perii-i se zburliră,
Și cearcăne de sânge rotiră ochii săi,
Și dinții îi scrâșniră, și mușchii tresăriră,
Și spume de balaur pe gura lui ieșiră,
Și nările-i deschise zvârlea în toți văpăi.
Telega, 1843, septembrie 6

Țiganul Vândut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I
„Vai! ieri aveam soție, aveam și tată, mumă,
Aveam un copilaș!
Viața-mi părea lesne, robia-mi părea glumă
Privind al meu sălaș!.
Când triști veneam, pe noapte din munca cea în silă
În care ne-osândeam,
Și dam o roată vetrei, – oh! ne priveam cu milă,
Dar tot ne mângâiam;.
Măcar că de la muncă veneam obosiți foarte
De foame și bătăi;
Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte
Ca să scăpăm de răi.
Când este-ntre-ai săi omul își află mângâierea
D-ar fi oricât mâhnit!
Dar când străin e omul, atunci e grea durerea
Și focul îndoit!..
II
O! oameni fără lege! Stăpâni fără-ndurare
Cu inimă de fier!
Când smulgeți unei mume un singur fiu ce are,
Gândiți atunci la cer?.
Gândiți oare la durerea ce cearcă-acea săracă?
L-acele reci sudori
În care desperarea și lacrima îi seacă,
L-acele cruzi fiori.
Ce se deștept într-însa când își aduce-aminte
Că nu mai are fiu,
Că nu o să-l mai vadă! îi piere dinainte!
Îl dă-n mormânt de viu?.
O! când ne dați botezul ziceți că suntem rude;
Ziceți că suntem frați!..
De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?
Gândiți că-l înșelați?.
Când vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –
Și ce zic! mult mai rău!..
Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, munciți mereu!..
Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?
P-un cal câți robi n-ați da!
Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare
C-un cal a măsura?.
III
M-or fi plângând părinții!.. De mumă-mea mi-e teamă
C-o fi murit jelind!
Când îi întreabă fiu-meu: – „Unde e tata, mamă?”
Of! cum l-or fi mințind!.
Când să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,
Parc-aș putea să mor!..
Nevasta mea, săraca! o fi plângând de mine,
O fi murind de dor!.
Acela ce ne vinde nu vinde și gândirea;
Măcar că s-a tocmit
Pe sufletele noastre; măcar că omenirea
Nimic a socotit!.
Și-a râs el d-astea toate! și-a râs el de durere
Pentru puțin venit!..
Să-i fi luat lui fiii, părinții și muiere –
Oare cum ar fi trăit?.
O! cât ar fi mai bine să fim ca dobitoace,
Să nu simțim deloc
A noastră chinuire! Să nu știm ce ne face
Pe când în cărți ne joc!.
IV
Ce-o fi luat pe mine?.. A fi-n mai bună stare!
Of! ranele mă dor
Și lanțul rău mă strânge! M-au strâns, cumpliții, tare..
Cum aș voi să mor!..
Vedea-va fața-ți, Doamne, stăpânul ce mă vinde?
Copiii i-or trăi?
Pe neamul său păcatul oare nu se va întinde
Când el nu va mai fi?.
Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipsește?
Voi fi eu răsplătit
De muncile și chinuri, la care m-osândește
Acest nelegiuit?.
Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,
Cum merge treaba-aci?
Știai ce am a trage când îmi dedeși simțire,
Și ce fel voi trăi?.
Când îmi dedeși viață, când îmi dedeși soție,
Când tată m-ai făcut,
Știai ce-mi scrie soarta? ‘Născut că-s în robie,
Și c-o să fiu vândut? ’”.
V
Așa vorbea-ntr-o noapte, flămând, închis în casă,
Țiganul cumpărat.
Privea gemând la lună; dar nu putea să iasă,
Căci strâns era legat.
A doua zi, stăpânul mai că se întristase
Aflând c-a păgubit
Patrusprezece galbeni; – atâta cumpărase
Țiganul ce-a murit.
Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1843, nr. 15

Clăcașul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Oh! Legați pentru vecie
De pământul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Și pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupți din lucrul vostru
Și dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviți pe muncitor.
El și fiii, și soție,
Boul, vaca și viței,
Toți sunt zestre pe moșie:
Robi ai muncii, robi ai ei.
Sunteți veseli când ne vindeți
În arendă la cochinți!
Camătă pe muncă prindeți
Pruncilor de la părinți!
Bătrân, văduvă, copilul
Munca le vă sunt datori;
Și sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.
După ce, prin asuprire,
Stoarceți, ca proprietari,
Veniți iar, ca stăpânire,
Născociți la biruri mari,
Ș-apoi v-așezați pe jețe
Jefuind ca dregători!
Zgripțori cu-ntreite fețe,
Jupuiți pe muncitori.
II.
Noi le suntem toată averea.
Munca ne-o măsor cum vor;
Fiii noștri l-e puterea,
Ș-aste mâini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăț, cu șarlatani.
La-a lor jicnițe, grânare,
Ca pe-albine ne adun;
Când sunt pline de mâncare,
De tot ce-are țara bun,
Gonesc musca, înfundă-nfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.
III.
D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ș-o schimbăm pentru pământ.
Mâncați voi țărâna voastră!
Munca noi n-o dăm în vânt.
Și, de vreți s-aveți cuvântul,
De vreți a vă domiri:
Este-al brațului pământul,
A-l lucra, nu a-i robi.
Pâinea, fierul o rodește;
Tot cu fierul ne-o păstrăm;
Ea e-a celui ce-o muncește;
Trântorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între frați.
Nu vreți? Ni-l ținem cu pieptul,
Și veniți de ni-l luați!

Alaiul Unui Cerșetor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Popor, faceți loc! Trece-un călător!
Un sfeșnic înainte și-un preot după dânsul;
De săraci se duce un trist coșciug de lemn.
Înfășurat în trențe, un corp este într-însul,
Lacrimi sau doliu, tristarea nu-nsemn. –
Cei mari, vă plecați! Trece-un cerșetor!.
Bogaților, loc! Trece-un călător!
Acel cerșetor care chiar ieri nu avea pâine,
Clopotul răsună, că a ajuns la port:
I-a-ncetat durerea și grija pentru mâine;
Regii-s d-opotrivă cu cerșetorul mort.
Stați, țari și cezari! Trece-un cerșetor!.
Loc! loc, suverani! Trece-un călător!
Țărâna-i se depune în urna veciniciei,
Unde concheranții p-a lor o au depus,
Și viermii putrejunei dau pânteci lăcomiei –
Sufletele toate se văd acolo sus.
Îndărăt, bogați! Trece-un cerșetor!.
Stăpânilor, loc! Trece-un călător!
Vă trageți, plecați capul, gătiți-v-a răspunde:
Creatoru-ascultă pe cerșetorul mort.
Din câte-a tras aicea nimica nu ascunde; –
Greu or să răspundă acei ce griji nu port!
Tiranilor, loc! Trece-un cerșetor!

Zdrobită Geme Inima-n Mine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri ard ne-ncetat;
Viața-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.
Ești tu o fee? Ești zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?
De ești aproape, pieptu-mi palpită;
De ești de față, eu mă uimesc;
La glasul-ți mintea îmi e răpită;
Dar mi-ești străină, și mă-ngrozesc.
Deștept, în somnu-mi chipul-ți e-n mine;
Mă uit la lume, și, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.
Ființa-mi toată ție-ți urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu ești suflet corpului meu.

Holera Ciocoilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu cât mergem înainte,
Libertatea-naintează,
Dă holera în ciocoi;
Tot îngână la cuvinte,
A cârti nu mai cutează –
Rânjesc când ne văd pe noi.
„Ioite Poarta, Austria,
Ioite consuli, diplomaţii,
Slugi în care credeţi voi,
Că salută România,
Ne-nvit să fim ca fraţii,
Iubiţi, una între noi.”
„Să fiţi tot în capul ţării,
Să fiţi tot în slujbe bune,
Toate fie pentru voi.
Fiţi voi boldul-naintării.
Legile a fi mai bune,
Num-atâta cerem noi.”
„Să trăiască România!
Să trăiască libertatea!
Nu mai sunt de azi ciocoi.”
„Să.. trăiască.. la pustia!
Hâ.. câhâ.. egalitatea..
Ce ziseşi c-o să fim noi?”
„Zi colea, cu voie plină:
Să trăiască România!
Nu e noi şi nu e voi.”
„Mă cam cearc-o holerină..
Am o colică, pustia!
Ce ziseşi c-o să fim noi?”
„Ştim ce-ţi trebuie, cocoane,
Şi de tuse şi holeră
Şi de câte aveţi voi:
Sau la cochii-vechi otgoane,
Sau, măcar vreo zaveră,
Asta-i leac pentru ciocoi.”
Bucureşti, 3 iulie 1848.
Notă: cochii-vechi: mezat, tribunal de comerţ.

Carnavalul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I
Începe carnavalul! Și-n salele bogate
Se cerc artişti şi muzici, plăceri mai noi s-arate,
În nouă veselii!
O! ce de griji acuma la nouă toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, în junele cochete!
Ce mii de bucurii!
Fetiţa tot visează la flori, la a ei ghirlandă,
La gaza cea subţire, la rochia-i elegantă
Şi la ai ei cercei;
Gândeşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte;
Îşi râde în oglindă de loc ce-şi pune-n minte
Ceva ce-i place ei.
Corsetul aci-şi pune; îşi cearcă iar rochiţa,
Pandlica care-o prinde, – săracă copiliţa!
Viaţa-i e romanţ!
O! cât a să mai joace! Ce bine a să-i vie
Şi păr şi rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol în contra-danţ!
Mulţime de machine prin case de neveste!
Fămei şi croitorii abia le prinzi de veste
Când vin, când se strecor!
Părinţii schimbă cifre în foile de zestre;
Galanţii-n neastâmpăr citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.
O! câte case nouă şi câte case sparte!
Ce visuri îşi mai face bătrâni şi juni în parte
În lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitală! şi lumea îşi propune
Un lanţ de fericire, un şir de lucruri bune
De la întâiul bal!
Voi, câţi vă râde soarta! gândiţi că-n aste zile
Stau sub pământuri, ocne, prin temniţi şi exile
Atâţi nevinovaţi,
Pe care pizma, ura şi neagra calomnie
I-au părăsit cruzimei, şi oarba tiranie
Îi ia necercetaţi!
II
Când armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă,
Alerg şi scapăr iute p-o gheaţă-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Şi lângă drumul vostru, – o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând şi fără suc;
S-opreşte, -şi ia căciula, spre voi mâna întinde,
Şi trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeţi;
Şi tremurându-i barba, spre ceruri mormăieşte;
Când sania din urmă de ziduri îl striveşte;
Voi treceţi şi râdeţi!
Nebunilor ce sunteţi! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame şi de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Şi ţintă către ceruri; – vă râdeţi voi de starea
Victimelor ce strig:
……………….
……………….
III
Când o căldură dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Când mii lumini ascunse în lampe colorate
Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile-ardicate
De jos până-n tavan;
Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă,
În reverenţe intră uşoară şi frumoasă
Ca şi un îngeraş, –
Şi după ea un june măreţ, voios şi tare,
Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, mare,
Şi şed p-un scăunaş;
Când vă vedeţi într-înşii pre voi miniatură,
Şi gest, organ, accente, oricare a lor trăsură
E-a voastră, – îi iubiţi!
Îşi vede muma soţul, şi tata iar soţia;
Şi ştiţi c-aveţi mijloace, vă iartă avuţia
Să-i faceţi fericiţi;
Oare gândiţi atuncea că poate-n altă casă
Au doi bătrâni o fată, tot astfel de frumoasă,
Dar e trăită rău;
Şi plâng, căci mâine poate copila o s-apuce
O cale.. n-au de hrană; şi viaţa este dulce,
C-aşa va Dumnezeu.
IV
Când cina vă aşteaptă în sala de mâncare,
Şi-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Vă-mbată de miros;
Când ochii vi se pierde pe mese încărcate
D-argint, de porţelane, cristale tot-săpate,
C-un viu foc luminos;
Şi când pe masa voastră cea plină de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esenţe şi de spume,
De vinuri spumegând,
Vedeţi îndestularea ce cară, grămădeşte,
Ş-un şir de servi în prajmă ce-alerg, vă ocoleşte
Punând şi ardicând;
Atunci, atunci gândit-aţi că lângă casa voastră
Este-o căsuţă veche şi spartă, mică, proastă;
Şi crivăţu luând
Hârtia din ferestre, un viscol o petrece,
Bagă în ea zăpada; e frig într-însa, rece,
Căci toată e în vânt!
Gândit-aţi vre o dată c-aci-n astă cocioabă,
O văduvă săracă, bolnavă, goală, slabă,
Cu şase copilaşi,
Stau în ocol pre vatra abia cu un tăciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame şi pic de slăbiciune,
O, mult sunt drăgălaşi!
Când unul dintre dânşii ardic-o mânuşiţă
Scuţ roşie ca racu, şi-i zice: „Măiculiţă,
Te scoal’, nu mai dormi!
N-e frig şi ne e foame; te scoal’! fă focu mare!
Dă-mi pâine! Pune masa! ‘ şi ea, -n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minţi.
Se scoală, -şi smulge părul şi iese pe zăpadă,
Şi vede casa voastră în veci tot în paradă,
În veci în veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapă de lumină
Şi vesela-vă umbră râzândă, dulce, lină,
Săltând în bucurii..
Curând! Daţi în genunche! Uitaţi! O! piară slava!
Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava
Ce-o varsă un vulcan!
O! Tremuraţi! căci glasu-i în ceruri e puternic!
Mai greu decât sentinţa cu care un nemernic
Striveşte un sărman!

Un Suvenir

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu, nu se uită lesne, când, din copilărie,
Cineva iubește precum te-am iubit eu;
Și blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viața și tot amorul meu.
Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai ști acuma cu ce preț le plătesc,
Și cât, sub fața-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate că pot să mai trăiesc.
Aș geme la picioare-ți, mi-aș arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.
Și arburile, -ntocmai, ce focul mistuiește
Și îi suge sucul cu-ncetul și p-ascuns, –
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbinește,
Când cenușa-i zboară, când focul l-a pătruns, -.
Mai stă tot mândru încă și capul nu își pleacă:
Stă cu brațe-ntinse zefirii înfruntând;
Privește însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ș-o s-auzi un trosnet și focu-i viforând.

Sonet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La anul 1839.
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.
O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi că eşti împilat,
Să-neci a tale lacrimi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!.
Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picioare?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?.
Te amăgeşti!.. Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere..
În fiare creşte iute virtutea lui Samson!