Camil Baltazar – Versuri.pro

Munții Caraimanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Profilul vostru-i scris pe cer
În clar contur de omăt și piatră,
E calmă, odihnitoare vatră,
Și omul nu mai e stingher.
În strașnica tovărășie
A piscurilor ce, etern,
Pe ziua naltă își aștern
Neprihănita poezie.
Și în amestecul de reverie
Cu farmec veșnic schimbător,
Simți infinita măreție
A creștetului gânditor.

Rustică Plimbare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Azi am mers, desculți, prin ierburile nalte
ale câmpului din marginea orașului.
E o toamnă târzie, ca o primăvară galeșă,
zăbovind într-un așternut jilav,
în care,
totul ia transparențe de argint filtrat.
Soarele, neverosimil, ne-nsoțea, prietenește,
punând pe frunze o umbră de zâmbet,
repede fugărit de răcoarea din aer.
Într-un târziu prin ierburile-ncâlcite,
ți-ai sumes rochia, ținând-o-ntre degete
și pulpele tale, cu pielița palidă,
de brună și-aromitoare piersică,
pulpele pe care netezești, pe furiș, rochia,
de câte ori ți le conturează prea tare,
pulpele tale au apărut,
în dimineața însorită,
ca niște trunchiuri rotunde de tineri copăcei,
firavi încă în izbucnirea lor de viață,
dar purtând în crengile lor, virtual,
podoaba mugurilor și-a cărnii vegetale.
În atmosfera de junglă potolită,
aș fi vrut să-ți sărut genunchii,
mai puri fiindcă mai ascunși privirilor,
dar mi-ai surprins gândurile
și degetele tale au încremenit pe rochie.
În poziția asta stângace
în toamna care le jilăvea pielița,
genunchii tăi erau mai palizi
și tu întreagă parcă mai-naltă.

Cina Cea De Taină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cina cea de taină-n sură,
sară lăcrimând pe streșini clare,
când luceafărul fu cuminecătura
ultimă a nopții de mărgăritare.
Noaptea când sui albastre danii, stelele în înțeleapta irosire fostu-ni-au apostoli la împărtășanii, luminișuri spre desăvârșire.
Mâinile împreunate-n caier nevăzut depănat-au scări de lapte și tăcere înspre lună: gândurilor așternut; trupurile fost-au sufletelor albe laicere.
Și-am tăcut în așteptare deopotrivă închizând în pleoape taine grele.
Fruntea
Domnului pe-aproape, milostivă lumina copilărește cu inele.
Greu genunchii-ncovoiați — osana spus-au sângerând broboane.
Sufletul crescu cât în durere rana,
Domnul se-nălța-n bulboane.
Și ai fost atâta fără de umbrire încât fiece privire fu o stea trecătoare-n nemurire.
Cinei cea de taină – amintire slovenescu-i; când sunt zorii de rubin înălțatu-ni-a înceată nesfârșire a curatei logodiri – amin.

Tristan și Isolda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu soarele din toamna asta chilimbară,
Azi ți-am simțit, întâia oară,
Trupul, ca un destin și ca un scut
Pe trupul meu așternut.
Albă ardeai în calma noastră-adorare,
Din care mâinile-mi un nimb ți-au fost încins,
Iar toamna când pojarul și-a aprins,
Ardeam de-a valma-ntr-o tăcută învâlvorare.
Puri sub steag de foc pluteam, corabie
Albă; toamna, printre lacrime filtrată
Punea-ntre noi a lui Tristan jurată sabie
De înălțare și de puritate.

Clipe de Seară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Amurgul paște liniștea în salon, liniște rar speriată
de țipătul vreunui bolnav ce tușește, scrijelind pânză de anost și monoton.
Adineauri sora
Ioana a trecut, și ochii tăiați în sticlă severă, cum s-au rotit prin salon, dojenitori, uitătura lor m-a pătruns și m-a durut.
De ce mă țin în frig și în spital?
Liniștea mă îngenunche și mă doare.
Afară ninge liniștit și frumos, și-n mine ceva sfârșit și bun moare.
Ninge bizar și neînțeles afară; tăcerea mă ocrotește și mi-i bine; Mai țipă o tușe de bolnav — și apoi liniștea se prăbușește, îngrozită, peste mine.

Vei Putea Să Uiți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vei putea să uiți proaspătul rai
în care te legănai
în brațele mele
când mă iubeai?
Vei putea să uiți sărutul între ferești,
în curtea în care vița se-mbrățișa,
când gura ta între gratiile degetelor
ușor buzele-mi căuta?
Ce îngeri țineau
fragila-ți făptură
că buzele-ți abia conturau
răcoarea de miez de nucă și gură?
Putea-vei să uiți
că, feciorește,
ochii și-au trimis ageri și iuți
magice punți?
Că am ars laolaltă
în jarul aceluiași știut
pardosit și așternut
cu taina lui înaltă?

Lied de Dragoste

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu n-ai parfume-mbătătoare
Să lase dire-n urma ta,
Ci răspândești suava boare
A omeniei, – ca o za.
Abia simțit, te împresoară.
Ochii șăgalnici și serioși,
Au strălucire și ardoare,
Sunt și senini, sunt și umbroși.
Cum te încrezi deplin în oameni,
Arzând în freamătul simțirii,
Ești, mladă albă între semeni,
O-ntruchipare a iubirii.
Dă-mi ochii tăi, mușcatei gemeni,
Icoană vie-a dăruirii

Noemi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pre cât de sacru e al legilor chivot,
Pre-atât de sacru-i trupul tău, Noemi,
Şi-n marii ochi rotunzi, străluce Savaot,
Cu strălucirea grea a stelei şi a vremii.
Ţi-i trupul lemn de cedru şi migdală
Din care au cioplit lui Salomon
Căpriorii albi pentru amvon,
Templul când l-au ridicat, în rugă şi migală.
Desculţă mergi tu în Ierusalim,
Pe la răspântii paşii-ţi întârzii;
Te-apleci şi te amesteci, blând, în jocurile de copii,
Aşa precum s-ar apleca un heruvim.
Seara te-ajunge limpede, şi-ţi suie
De fiecare braţ o aripă, apoi,
Adormi pe uliţe de veche cetăţuie,
Luna dezvelindu-ţi nevinovaţii umeri goi.

Tălăngi Obosite

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Toamna, ca o viţeluşă bolnavă,
pe care o duc stăpânii răi la tăiere,
a luat calea codrului, pojgheţuit şi cangrenat de tăcere.
Presimţind însă că umbletul ei
va trezi din somn frunzele căzute,
a mugit, dureros şi prelung,
înfiorând borangicul clipelor stătute.
apoi, cu ochii-mpotmoliţi de lumină roşcovană
a clipit, mâhnit, din pleoapele, de lacrimi spălate,
şi-ngenuchind, blajin s-a rugat
pentru odihna frunzelor picate.
Soarele i s-a-mpleticit în corniţele mărunte,
copacii cu ramuri ostenite dureros au tăcut,
iar viţeluşa şi-a-ntins trupul, dornic de somn veşnic
şi pentru ultima dată a gemut.

La Moartea Vecinului de Pat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aseară mi-a murit vecinul de pat.
Acum odihnește în capelă,
În straie albe stângaci îmbrăcat.
Bolnavii care au venit să-l vadă,
L-au compătimit, cu ochi tăcuți, și-apoi smerit,
S-au strecurat pe ușa capelei,
Temându-se ca mortul să nu le spuie
Că nu mai au nici ei mult de trăit.
Cum am rămas singur cu prietenul, care în nopți de veghe
În liniști de scamă,
Mi-a cuvântat, cu grai bun de frate,
De-nsănătoșire și de mamă.
Am îndepărtat giulgiul, să-l mai văd o dată,
În lumina tăcută a dimineții de iarnă,
Care-mpânzise, domol, odaia toată.
Și-așa m-a durut cum dormea întins,
Cu chipul fără urmă de dojană,
sărac și umil,
că m-a podidit tusa.
Și-am plâns încet, cu mâinile la ochi,
ca un copil.