Boris Pasternak – Versuri.pro

Nimeni Nu Va Fi-n Cămară
Nimeni nu va fi-n cămară,
Decât înserarea. Poate
Încă iarna cu-ntristarea
Din perdelele lăsate.
Încă fulgii cu noianul
Înălbirii lor sublime,
Încă streaşina, troianul,
Iar cu-acestea încă Nimeni.
Iar pustiu să-mi viscolească
Firea mea. Din lac să cheme
Iernile ce-or să-mi albească
Chipul meu din altă vreme.
Spini de gheaţă să-mi înfigă
Anii, când mi-or fi la vamă,
Sobele să-şi mânce frigul
Stivuit până la geamuri.
Dar în clipele acestea,
Stârnind tremur în perdele,
O să intre, dulce veste,
Steaua dorurilor mele.
Lumina-vei la intrare
Albă toată, parcă-ai cerne
Din tării perpetuare
A materiei eterne.

Muzica
Turn de-apă-i casa de aici.
Pe strâmta scară uzi și-n tropot
Purtau pianul doi voinici
Ca spre clopotniță un clopot.
Pianul înălțând ca-n rai
Din largul mărilor urbane
Ca pe platoul din Sinai
Purtând poruncile cu anii.
Și iată instrumentu-i sus
În sală-nscris ca în agendă
Orașul larmelor supus
Rămase-n ape de legendă.
La catul șase din balcon
Privea artistul tot pământul
De parcă-n palmă ca un domn
El îi primise legământul.
Când s-a întors porni ca val
Trăirile claviaturii,
Din gândul propriu un coral,
O misă-n foșnetul pădurii.
Tuna improvizarea iar
Nopți, flăcări, bulevardu-n ploaie
Ursita plânsă solitar,
Viața de hudiți în gunoaie.
Așa-n târzii întunecări
În schimbul cinstei fără titlu
Shopin scria la lumânări
Vis dalb pe negru de pupitru.
Ori lăsând lumea pătimaș
Cu patru neamuri de-amintire
Pe-acoperișuri de oraș
Tunau furtunile valkirii.
Sau când ca-ntr-un infern aprins
Sculând o sală pedantescă
Tchaikovsky soarta a deplâns
A lui Paolo și Francescăi.

Grădina Ghetsemani
Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.
Şi dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.
Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.
El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.
Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.
Şi tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.
Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani – oşteni, popor,
Făclii şi săbii – iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!.
Dar Petru-atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă!.
Şi El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.
Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.
Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Şi trebuie acum să se îmtâmple
Aşa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoşată
Pogor în chinul groapei voluntar.
Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judeacată.

Vântul
Cu mine s-a sfârșit. Ești vie.
În jurul casei plânge vântul,
Pădurea clatină și gândul.
Nu pin cu pin, în spasm, tresaltă,
Ci toți copacii laolaltă.
Cu zarea toată – vrăjmășie.
Cum corpul grelelor fregate,
În golf, cu pânzele umflate.
Și asta, nu dintr-o bravură,
Ori din porniri nesăbuite,
Ci cântecului tău de leagăn
Îi cată vorbe potrivite.

Să Dăm Cu-Al Vorbei Zar…
Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
Limba smintitului aprinde?.
Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt şi chihlimbar
Abia, abia, abia.
Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.
Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?.
Şi flori îmi presără
Pe preşul de la uşă?
Scoruşul scutură:
Cursivă jucăuşă?.
Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?.
Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast,
Şi nu-şi părăsi postul
De la Ecleziast?.
Şi buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă –
Cine le suflă: „Gata,
Căzu şi-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?.
Zici: cine porunceşte?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.
Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amănunţită,
Ca liniştea de toamnă.

Zile Rele
Când, săptămâna trecută, îmi pare,
Intra în Ierusalim, ușurel,
Osanalele tunau în întâmpinare,
Se țineau cu lacrimi după El.
Dar zilele, – tot mai îngrozitoare.
Inimile nu le îmblânzești iubind.
A dispreț sprâncenele-s, a încruntare.
Și iată postfața, sfârșitul venind.
Întunecoasele forțe din templu
L-au dat pe mâna lepădăturilor, la judecată,
Căutau probe fariseii, vreun exemplu,
Ca vulpile i se furișau în jur, roată.
Mulțimea, pe terenul de-alături,
Privea, de la poartă, stângace,
Se îmbulzeau în așteptarea deznodământului,
Și foiau încolo și-ncoace.
Umblau șoapte de la unul la altul, ca solia,
Și zvonuri din toate părțile, deschis,
Fuga în Egipt și copilăria
Abia și le mai aducea aminte El, ca prin vis.
Vag își amintea de acea coborâre măreață
Din deșert, povârnișul acela ca geana,
De atotputernicia lumii, într-o dimineață,
Cu care-l ispitise Satana.
Și masa de nuntă la Cana,
Mulțimea, la minuni cu gura căscată,
Și marea, pe care, prin ceață, de-a valma,
Ca pe uscat înainta către barcă.
Și de adunarea săracilor, în bordei,
De coborârea cu lumânarea în subsol, păzit de străjer,
Unde feștila pălise de spaimă,
Până-nviase, iar, urcând la cer.

Minunea
El mergea din Bitina spre Ierusalim,
Chinuit de presimțiri și de destin.
Tufișul ghimpos de pe creastă era dogorât,
Deasupra bordeiului fumul nu se clintea, mohorât,
Încins era aerul și stuful încremenit – și-n zare
Liniștea Mării Moarte, fără suflare.
Și-ntr-o amărăciune și mai amară decât a mării
El mergea cu un grup restrâns de nori, în urmă, vâlvoi,
Pe un drum prăfuit, spre gospodăria cuiva,
Mergea în oraș la o adunare a ucenicilor săi.
Și atât era de abătut și de gânduri preaplin,
Încât câmpul, de mâhnire, a început să miroasă a pelin
Totul stătea neclintit. Și el la mijloc,
Iar ținutul zăcea parcă bântuit de-un leșin.
Totul se amestecase: deșert larg și foc
Și șopârle, și izvoare, și pârâu cristalin.
Un smochin se-nălța nu departe,
Fără rod, numai crengi și frunze, inert,
Și El i-a zis: Nicio bucurie ivirea ta nu împarte,
Cui îi folosești tu, pomule sterp?
Mie mi-e foame și mi-e sete de apă,
Dau de tine, parcă m-aș întâlni cu o piatră.
O, cât ești de jignitor și nedarnic!
Rămâi așa-n veac, sterp și amarnic!
Prin coajă trecu un cutremur de cârtire,
Ca prin paratrăsnet, scânteia trăsnetul subțire.
Smochinul fu prefăcut în scrum.
O clipă de răgaz de s-ar fi găsit acum,
Numai una, și pentru frunze, trunchi și rădăcini
Ar fi putut legile firii să intervină.
Dar minunea-i minune și ea-i Dumnezeu.
Când suntem în panică și ce să faci nu mai știi,
Te înhață ea, cât ai clipi.

Definiția Poeziei
Suierătura despicată.
Clinchet de țurțuri, cu fiori.
E noaptea ce-amorțește frunza,
Duel e de privighetori.
E mazărea dulceag-uscată,
Cu plânsul bolții în păstăi.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindină spre văi.
E tot ce-i important ca noaptea
Prin scăldători scurmand, vioaie,
Sub streșină, s-aducă steaua,
În palmele sticlind de ploaie.
Țurțit ca pluta-ncinsul aer.
Bolta se-năbușă-n arin.
De-ați râde stelelor – ce hohot!
Dar necuprinsul – loc străin.

Maria Magdalena
Cu noaptea-n ușă o să-mi bată
Iar demonul, acuși-acuși,
Să-mi ispășesc o desfrânată
Pornirea mea, din anii duși,
Când, roaba inșilor din gloată,
Eram o proastă apucată,
Și trotuaru-mi fu culcuș.
Câteva clipe să mai fie
Până la liniștea din larg,
Dar, mai nainte de vecie,
În fața ta, așa cum ard,
Viața mea, cu bucurie,
Ca pe un vas de lut o sparg.
O, ce s-ar fi ales de mine,
Învățătorule, Isus,
De nu aș fi simțit că vine,
La pat, în nopțile senine,
Un nou vizitator de sus:
El nesfârșitul ce ne ține,
Căzut în mreje-mi și sedus.
Dar ce-s păcatul, iadul, chinul,
Cu tine când m-am contopit,
Precum puietele cu pinul,
Și-n văzul lumii te-am iubit,
C-un dor nespus de infinit?.
Când tălpile-ți îmbălsămez,
Și simt că îmi ating genunchii,
Eu poate-nvăț să-mbrățișez
A crucii bârnă-n patru muchii,
Și-nvăț să cad spre trupu-ți sfânt,
Gătind de punere-n mormânt.

Vifornița
Pe uși – cruciulițe-semn ca-n noaptea Sfântului
Bartolomeu. Al viforniței-complotiste
Ordin: Astupă fereastra, colo cu barda,
Copilăria încearcă bradul de Crăciun.
E în toi complotul străzilor desfrunzite.
Ei au jurat s-o termine cu omenirea.
Orașule, adunarea! În afara ta!
Viscol fumegând ca facla peste murdării.
Fulgii nechemați se prăvălesc peste brațe.
Mi-e frică-n pusta fără oameni a ninsorii.
Fulgii bântuie ca minuscule lanterne.
Sunteți deconspirați, voi ramuri și trecători!
Gaura pelinului, și-n muzica-vifor
Se năzare: „Colegny*, ți-am aflat adresa! ”
Securi, strigăte: „Deconspirați, întemnițați
Ai confortului! ” – și, pe uși, – linii cruciș.
Bivuac ați ajuns, ridicați în picioare
Drojdia genezei, viforului – inși nătângi.
Strănepoții ajunge-vor la protopărinți.
Noaptea lui Bartolomeu. În afara urbei!
(1914/1928).
* Colegny, Gaspard de Chatiion (1519-1572) – amiral francez. Conducător al hughenoților.
Asasinat în Noaptea Sfântului Bartolomeu.