Benedict Corlaciu – Versuri.pro

Joc de Hidrargir

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pat îmi făcusem din masa aceea,
grea, pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor ca un exod lunar se arcuia.
Cântecul violei în pieptul osos se înăbușea murind cu plămânii, mai palidă, uscată, pielea mâinii, pe ultimul pahar, tremura.
Cei din urmă prieteni, bacilii, scânceau lugubra melodie a ultimei toamne; acompaniindu-i, gura mea.
Doamne, te înjură și ochii, demenți, râdeau.
Mercurul termometrului spart se scălda în vinul închegat al ultimei nopți – în sângele altei neîndurate morți.
Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea prin aluviunile coastelor rărite.

Manifest Liric

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Oamenii spun că
Europa e centrul de gravitație al culturii.
Totuși, eu aș pleca spre
Cape-Town sau, în cel mai grav caz, oriunde în afara meridianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obișnuiți să se creadă – fiecare-n parte – buricul
Pământului,
că negreșit realitatea trebuie să fie cu totul alta.
O sticlă cu vin încă și încă una,
că venim dintre oameni iluștri și bogați
care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați
și cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu șapte etaje și-o servitoare timoasă.
Astăzi am găsit niște bani
pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiindcă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat.

Prezicere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Atât de-nfrigurata pleoapelor pojghiță
tremură în somnul albastru – cafeniu.
E târziu, fetiță,
e târziu –
și steaua mea și îngerul se joacă de-a pustiu.
Oare luna asta-i beată criță, de-i e mersul ca un orolog stricat?
De-atât coniac băut, s-o fi uscat și fundul sticlelor zvârlite pe podea.
E târziul ca un pas, pe care nimenea nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva.
Ceru-i ca butoiul fără fund, coniacul ăsta-i negru și rotund sau ca steaua-n formă de omletă.
Ochiul doamnei i. s-a schimbat – monetă, pirueta nopții sângeră-n călcâi.
Unde-i omul care va țâșni întâi ca un guturai erotic peste pat sau împins sub masă, ca și câinele bătut la coadă și pupat în bot?
x, y, z –
ecuație proastă ca o femeie; virgină, iapă aeriană sau ied; aceeași beție pe calea lactee.
Bobi de râie adunați ciorchine, poetul îi stoarce de zeamă – vin; noapte cu flori, o inima și – cine știe câte frunze, aghiazmă și cât pelin.
Zămislire perpendiculară, ca „luna aceea de la
Trebizonda” -erotica lună a lui
Geo
Dumitrescu, omul cu dinții și palmele de ceară, cel mai ofticos dintre prietenii mei.

Imponderabilitate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu sunt de sticlă, însă văd prin ele,
când mă uit în gura acestei nopți care răspunde dincolo de mări,
nu sunt nici flori, dar mă străbate o aromă
pe jumătate adormindu-mă, pe jumătate pregătindu-mă de zbor,
sunt gânduri? pânze de păianjen? fluturi
ce cară apă la morminte
sau cântece de fosfor atârnând de gâtul cailor
ce și-au pierdut nechezul în traista cu avăs?
Nu sunt de sunet, însă le aud,
când plec și viu, când vin și plec,
hoinărind pe cerul de pământ al orei mele sferice,
le-aud cum se despart de miez,
cum le ajută miezul, putrezind, să încolțească
și cum apoi se leapădă de mine,
semințe sunt? secunde răsturnate?
copaci care se duc și alți copaci ce vin în locul lor?
ciorapi de gală pentru lămpile aprinse când se duc la teatru
sau marile iubiri înjunghiate?
Deloc nu sunt, dar eu prin ele pipăi
nimicul revărsat în nicăieri,
inconștientă dragoste fecundă dintre două aprige negații,
când în această junglă de cristal cu cer de rogojină
văd oamenii cum își câștigă pâinea la trapez
și pâinea sare, azi pe-o creangă, mâine pe cealaltă,
planete sunt, în pliscul papagaliilor atomici?
flașnete vagi, dezacordate?
sunt câinii de mercur ce latră-n Lună, adulmecând ciolanul pământenilor
sau e fanfara militară-cocoșaților,
care ne-anunță din tromboanele încolăcite în spinarea veacului
că în curând va izbucni o pace violetă,
liniștindu-ne pe toți?

Viziune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Rostogolește-mi ochii, până-n fund.
Și dă-i de-a dura, dă-i, țară, popas!
Vreau întuneric, să-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi ronțăiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte – drept
în furca cerului – și vezi
cum apa vânătă țâșnește-artezian?
În dreapta – uită-te – așa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
și vin încet la strunga zorilor?
Privește-n stânga, niște dungi gălbui: acolo dorm, sleiți de-atâta drum aerian, șerpii zărilor – cu două capete.
Solzii lor nu stau în văzul orișicui, numai cei ce știu să plângă și să bea îi pot zări când bobii-s în triunghi (încolo, nu-i găsește nimenea).
Și, când te uiți în foc meridian, desprinzi obrajii mohorâți ai lunei: așa-s de necăjiți, de galbeni și de supți, că parcă-s dintr-un somn cu nedormire rupți.
Mai scoate sticla cu coniac din sân, ca să-i stropim coloare rumenă de zi.
A doua noapte nu știu când va fi, cum nu știu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.

Pisica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

E-așa de galbenă și-atâta e de lentă pisica asta, ca femeia mea; când dă din coadă, îi miroase-a mentă și umbletul și ultima ei stea.
Fluidă, ca un cerc în apa serii, îmi spală mâinile și miorlăie prelung de câte ori încerc să o alung din casa asta plină de mizerii.
Adorm sleit, cu ea la căpătâi – dacă mi-i frig îmi suflă pe obraz, șoptește nu știu ce, ca un poem, iar eu o-njur și plâng, că mi-i necaz.
Aduce vrăbii, să mâncăm – și pui, ba câteodată chiar o pâine-ntreagă; hoțește calcă-n casele oricui ne fură luna asta umedă și bleagă.
O plimb cu mine, printre oameni mulți, cari ne privesc, ne-aruncă dracilor și râd, iar noi suntem desculți și dăm cu tifla în morala lor.
Pisica asta noaptea mă deșteaptă când simte că m-afund în eleșteu, îmi linge, ca o iasmă, palma dreaptă și-mi spune că l-a prins pe Dumnezeu.
E-așa de rătăcită, parcă nu e decât o umbră alungată peste tot, iar când privește-n flacăra gălbuie îmi vine ochii din orbite să mi-i scot.
În zori se uită ca și cum ceva i-ar fi străpuns pupila arămie – o fi nebună ori știu eu, că prea îmi seamănă și prea e zurbagie.

Bălțile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Străpungerile trupului prea ne-au durut, prea mult privirile ne-au sfâșiat.
Frigurile bălților în noi au crescut ca o trestie, ca un păcat.
Neputincioși, am privit rotirile atâtor ochi împrejurul frunții, am răsădit în nămol scrâșnirile și
-am coborât până la noi munții.
Toate căderile apelor, toate, ca după noaptea fluxului frânt, ne-au zdrentuit câte-o stea în coate, ne-au încercănat cu praf și pământ.
Fiecărui gând i-am alungat ceasul,
fiecărei ore gâtul i-am rupt.
Peste-o zi ori, poate, două, ne vom schimba pasul,
frigurile bălților prea ne-au supt.

Demența

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În mahalaua mea, o fată nebună,
ca o răbufnire molatecă,
în fiecare noapte trăgea cu praștia-n lună,
când orele două cerșea, lunatecă.
Fiecare piatră era un gând în care ochii își storceau lumina; cățărată pe colțuri de cer, plângând, chemări bolborosea.
Picioarele-i dansau în semilună
sub adormirile trupului din somn plecat –
deasupra mahalalei, fata nebună
își presară trupul înnegurat.
Câte gropițe îi numărau sânii, toate cu friguri i se umpleau.
Fata aceea asmuțea câinii și-mpreună ca o haită lătrau.

Îndepărtare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sfărâmați paharele astea murdare, prietenii mei, prietenii bețiilor.
Noaptea asta-i a călătoriilor, fantastice călătorii lunare.
Alungați țiganii, mesele frângeți, îmbrățișați o altă
Gioconda cu inima voastră vagabondă, și-n loc să mai cântați, să plângeți.
Prietenul vostru, sfâșiat de boală, pe umerii frunzelor e dus departe, spre tainele negre din carte, spre trista toamnă tavernală.
Prietenul vostru,
Regele
Nopții,
prietenul meu.
Poetul,
a scuipat în ochii supți ai morții.

Florăreasa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zâmbea țiganca florăreasă, zâmbea absent, bețivilor atrofiați – ce trist zâmbea – într-un decor de fum și dans de Orient, c-un coșuleț pe brațul gol, la masa mea.
Gemeau doi sâni, înăbușit, și se zbăteau sub rochia de pergament catifelat.
Coapsele, la fiecare pas, se arcuiau sfios, ca fetelor de măritat.
Mă-mbia să-i cumpăr flori țiganca florăreasă și, feciorelnic, rușinată, îmi zâmbi.
Pe ea aș fi luat-o și-aș fi dus-o acasă,
dar
nici ce băusem nu aveam cu ce plăti.