Aurel Dumitrașcu – Versuri.pro

Cititorul Trebuie Să Știe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vin acasă și singur mă joc doar cu Moartea.
Într-o altă iarnă o poveste cu grauri, o plimbare
prin munți, o altă sintaxă, femeia.
O patrie de stele și carne.
Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:
vin acasă și singur mă joc doar cu moartea.
Fără conversație faptele rele se știu.
Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă
aproape trufaș predispus la concerte. Și totuși:
cine sunt eu, cine ești tu, în ce magazii un principe mucezește.
Vin acasă și singur mă joc doar cu Moartea.
Cititorul trebuie până la urmă să știe.

Poem Trist Pe Fond Roșu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Florile roșii mor încet în ferestre
tu să nu spui acum că e seară
îngrozitor de puțin trăiesc oamenii
dulcea pribegie a cărnii prin aer
și atâtea propuneri pline de grație
până și zidul rămâne cu capul întors
rujul reginei pe glezna bufonului – iată
aceste ținuturi, marasmul, lagună
convorbim
împerecherea broaștelor nu-i o problemă
de logică în orice poveste cineva vinde măști
mari bucăți de jar se aud mișunând
casă plânge, totul pălește în roșu
„bărbat sunt numai din întâmplare,
puteam fi nefericit ca un turn”
pelerin în propria-ți casă
adică memoria se ascunde-n oglinzi.
prohibito, ce-mi spuneai despre
solemnitatea creierului înainte de moarte?
– și plouă –
șoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc
peste ceafă ca niște datornici.

Sezonul Fumisteriilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vârsta cărnii precede vârsta coliviilor. Și tu
Ioana, te înfurii, masa de biliard a fost mutată în cer
toți merii se bat de la tine, eu nu. Anestezie sau
asceză în munți. Pentru noi cântă cucul în paradisul
ologilor (cutremurat, bâlbâit ca o vină)
importantă este șoseaua națională.
tobele
zurgălăii
la piatra lui ciobâcă e vară
broderii poartă locuitorii în loc de capete
fac brise-brisuri, dragoste nu mai fac.
Păcătos și îndrăgostit sunt.
un fonograf perfecționat
în aceste imense inimi de pânză.

O Fericire Aproape Perfectă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Câtă bunătate într-un anotimp ruinat de
nevroze. Și-i carnea cu noi și-i aici
și-i stânjenită de norii cei negri.
Ies în curtea spitalului, caut poarta, ies, fac zece
pași, intru iar…! Asta-i: o fericire
aproape perfectă.
Dintr-un oraș verde tu îmi trimiți agonizând
rochiile tale de bal.
Dintr-un oraș verde în curând voi primi
ultimele scrisori ale unei defuncte.
(1988)

Scufița Roșie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe Scufița Roșie o sărută păianjenii în Gara de Est,
e beată, murdară și careva a târât-o-ntr-un colț.
Toată viața am ținut s-o-ntâlnesc și acum că-i aici,
cum să nu-i vorbesc de biblioteca pustie,
de colbul cel verde și colbul cel roșu. Pe femeie o duci
acasă tăcut, încui ușile, te ascunzi. Pe Scufița Roșie o duci
pur și simplu, ea de fapt chiar vrea să meargă la tine
(singură) îți cere povestea lupului și a Scufiței Roșii,
o cauți, i-o dăruiești, o citește toată seara mofluză. Târziu
ia o țigară și pleacă. Vine a doua zi tot la tine, citește,
sunteți mari prieteni. Într-o zi primești un castron cu
pițigoi morți, în altă zi intră dealul pe ușă
și vine iarăși Scufița, te strigă: lupul a murit și nu
mai am pentru cine trăi! Pleacă-ntr-o marți, nimeni
nu știe unde mai pleacă.
Azi este vineri, castronul cu pițigoi e pe masă, tu taci
și mâine nu mai vine nici Scufița Roșie,
mâine nu mai vine nici dracu. În pădure se înalță
un rug cum nu a mai fost. Se pregătesc să te ardă pe tine.

Poem Fără Rude

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Plouă mărunt peste porcii care fac brr, plouă
și peste porcii din rugăciuni. O ploaie de porci, spui porci,
spui în timp ce toamna se preface pe neașteptate
într-o funie groasă.

Lăsăm Totul Așa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Plouă mărunt în casă la noi și lăsăm totul așa. E o casă
veche locuită de un cor de copii – cam blegi, dar buni
cântăreți.
Au venit și alții să asculte, au venit și mamele lor să le
pună monede în palme. Puține. Pentru că nu iubește
nimeni
cântecele din casa cea veche și plouă mereu și lăsăm totul
așa.
În patul meu nu mai doarme nimeni de mult, buruienile
cresc
peste tot, oglinzile umblă sătule, oloage. A venit o fată
frumoasă, face tumbe acolo, biata copilă! Un măr s-a
rostogolit, a dat peste ea, zace fata într-o baltă de sânge.
Și plouă mărunt peste sângele ei și lăsăm totul așa.

Feeling

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Seară de seară, copilașii de la orfelinat
fură trompete și aleargă la mine. Cu Dizzie, cu Charlie,
cu tot neamul lor prihănit în oglinzi.
Întâi ne privim, întâi probăm același frac. Plângem.
Prin odaie, aceleași negre lalele, aceleași codobaturi
încâlcite în perdele grele; aceleași vânătăi – continuă
cucul de plumb legănându-se în ceriu.
Începem. Cu Dizzie, cu Charlie, cu tot neamul lor
prihănit în oglinzi. Be bop slow feeling. Vânt roșu
face noduri prin razele vineții. Și chiar în grădină,
seară de seară, ei se puteau aduna.
Pe pleoape mici, picături se zbat și se-nchină. O dulce
poveste. Seară de seară, copilașii de la orfelinat
fură trompete și aleargă la mine.

Elegie cu Tess Plecată în Cătunul Vecin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

– Nici acum și nici mâine la micul dejun,
calendarul de la măr până la voce nu se repetă.
Tu vei trece ușor prin noroiul lagunei – eclipsă pe chipul unui
bărbat.
Dar fără împăcare macul roșu va adormi într-un
pumn de cenușă. Tot acest peisaj numit în treacăt
va fugi înnebunit din poem
undeva departe. Singur și iar singur.
Bucuria mea ar putea fi așteptarea în fața acestui
zimț cu aureolă – plod al zilei de mov; nu în fața
peisajului plecat, aceasta nu acum și nici mai târziu.
Orb de mine însumi și mut de tine însăți,
în care flacără adăstând cu victoriile mărunte?
De unde și până unde să fie zi și de unde și până când
nopțile murdare de prea multă infatuare a tinereții?
Îmi făceam o grămadă de gânduri. Preajma morții
creștea ca o floare.

Nopți de Calți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Deschid televizorul după orele 24,
privesc toată noaptea.
Are imagine,
sonorul este în mine.
Inima încă stăpânește metalele
(îmi amintesc adolescența
– noaptea –
ca o toamnă fără dueluri).
Un ochi de cal e ecranul și se plimbă
prin camera aceasta
plină de tupeul domnului Pound,
de reviste „l’expres”.
Toate camerele ca niște holuri ale memoriei,
singur în fața televizorului,
împroșcat de lumina difuză,
întorc capul,
fotografii intrate în dizgrație.
Poeziile dulci sunt ronțăite
numai de iepuri.
Sunt singur, un gândac o pândește
pe cea-care-nu-m-a-sărutat-niciodată.