Ara Alexandru Șișmanian – Versuri.pro

Salt Mortal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sunt sunetele stranii ale meta-silabelor – praguri de durere – ori monade de absolut • de absolut evanescent – etern doar prin absență • e tumefacția monstruoasă a zborului – solitarul munte – o naștere prin care ochiul meu se coace pentru contemplație • sub zorii de metal • oh! îmbrățișează-mă cu moartea ta sublimă – maturitate devastată a geniului • cu treptele asemeni unor cărți de joc ale destinului – prin care ne dezbrăcăm de tot ce-i cunoscut • de toată această iubire întâlnită-n drum – mai adâncă decât pământul – și decât pașii pictați de vis pe cer • cântec de lumină în care – odată cu marea – acostez • da, cărți de joc – și verde nebunie de nisip – și neființă • utopie cu blană sălbatică peste promisiuni abrupte • țipăt mai aspru decât mersul pe tăișuri de sfinți • căci în iarna ilizibilă a absențelor – zăpada cu aripi de tăcere mă poate străbate ca o fantomă • ea, peste tot întunecata – cu lampă de tenebră • singurătatea vâslește – picurându-și seva pe clapele misterului • plutește pe nor cu neted de tulbure • în amiaza lui nimeni – pe care nici avisul fără formă n-o poate ghici • da, în peștera fără capăt a inimii – unde potopul visează și străfundurile plâng • tu, fereastră-ți mai amintești de narcisismul meu frenetic – tu, oglindă, de labirinticul meu salt mortal • îmi căutam printre silabe viața – această excepție a timpului • rănile coboară pe pante – dinspre pierdute înălțimi • toate scările sunt dezacordate – și strigă sepulcrale precum strigoii închiși în chei de sticlă • mă dezbrac de simulacru și de zeu – de răzbunarea umbrelor ce nu au fost • mă dezbrac de cavernoasa cavernă unde mirajele mor • încetinită, moartea mă caută • oh! depărtare, revarsă-ți peste mine povara de lacrimi – și tu regăsire, plângi în mine cu crengile •

Privire (B)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un demon stângaci cu capul la cutie
Se chibzuia printre bemoli visând la ce-o să fie
Palpând încet între viori un sunet cu ureche
Se auzeau scrâșnind culori lipsite de pereche
Și un amurg bătea în zei din celelalte vise
Ieșeau din peșteri lunecând mașinile de scrise
Mecanici monștri cu aripi pierdeau o țeavă lungă
Fără tăceri și făr’ abis abscise ca să ungă
Și doar un ochi le contempla plecarea albicioasă
Intrare-n negru fără gând cuprinsă și sticloasă.

Ondinele Înotau în Acvariu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Asfaltul îmi povestea pașii ca o singurătate cu grote de orgă • copacul cu scoarța de lacrimi creștea-n mine – creștea undeva pe insula ochiului orb din mine • creștea din ocean • singurătatea mea pleca la avis, jucându-se – pleca la labirint și, cu oglindă, la minotaur • cu tălpile povestite sub stele de fereastra ei zburătoare • singurătatea mea se apropia de ea însăși într-un aerostat dintr-o lacrimă • se apropia de peștera roșie – de sfera aceea de durere și sânge – sub soarele albastru unde-și aveau cuibul atâtea dispariții de păsări • ce e drept – lângă piscina de melancolie cu cheie – o cheie foarte mare și foarte labirintică • unde culoarele și meandrele te pierdeau cu o extremă ușurință • pe țărmul ei misterios – devastat de înoturile înecaților – creștea o salcie roșie – cu fulgi parfumați și rădăcini cântătoare • o salcie ce se putea preschimba într-o fată neînchipuit de frumoasă – cu frumusețea cosită din avis de luceferi • salcia înota în piscină până la capătul lumilor – până la rana de la începutul lumii dintâi • înota până se îneca – și atunci, purtată de apă, ieșea la țărm cu toate pânzele preschimbate în aripi și-atunci • vomita o inimă neagră care se scufunda în pământ – zămislind o iarbă sumbră pe care salcia o mânca nemurindu-se • rana cobora prevestită de munte cu prea multe zaruri pentru diminețile încă adormite ale lumilor • pentru zorii lor de zinc virtual • o lene foarte simplă cobora plutind pantele acoperite cu dor ale poveștii – o iarbă ca o profeție de iarnă, de nimeni crezută • da, cobora în tumbe colină după colină – mai repede decât telefericul – până la poale • era un mister – și el ținea între degete semnul de întrebare • ondinele înotau în acvariu – spre marea uimire a libertinilor încă zăbavnici între somn și bulevard • iar păsările albastre din soarele albastru răspândeau noaptea – și-odată cu ea – absența definitivă

Această Lungă Cădere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

pământul e doar o metaforă a neantului • și tu – o metaforă a morții tale încă absente • una câte una picură în stropi de tăcere multiplă singurătatea • tu însuți ca o pagină pliată privești în toate direcțiile • îți vezi străinul înăuntru – și-ți descoperi sufletul între șoaptele a două frunze • ele alunecă tăcute, una lângă alta – și tu odată cu ele • singurătatea te descompune în semne – transcendențe în care nu te mai recunoști • cadavrul tău e purtat în somnuri de alb – pliat, viu întuneric • monoschizofren mereu dublu • murind ai dovedit în fine destin – murind, te-ai dezlipit de ce nu încetezi niciodată să fii • dublul tău a ajuns la destinație – și de-acolo te cheamă cu un zâmbet ironic • prezent nu poți să fii decât prin propria ta absență • ochii tăi – bizare palori scindate salvate-n străfunduri de catastrofa comună a două țărmuri naufragiate • toată această lungă cădere – verticală de solitudine • orfeu alb al disparițiilor – scufundat în cântec de lună • el se îndreaptă spre tot ce-l înstrăinează – vertical, între două frunze alunecând paralele • da, lunecândă tăcere între două morți paralele • rezumatul unui labirint • zenit-nadir – cu inutilitatea ca rădăcină • întuneric pliat – înăuntru de panică expus în toate direcțiile •

26 Mizantropul Ascuns

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

poate un zâmbet între două dune • întâmplarea mărului
aruncat din obraji – a discernământului atât de străin
paradisului • un mizantrop îndopat cu fructe putrezite • cu
toate sentimentele prăjite-n tigaie • dezabuzat – între două
oglinzi sau între două v******i • între doi x cu care
depresiunea rimează • insidios din obişnuinţă – cu peninsula
bătrâneţii ofidiană • oh, da! cu voyeurismul îndulcit cu argint
şi cu melci • catifeaua bătăilor inimii – pentru atâtea nopţi
marecajoase • mătasea sexului – pentru atâtea coituri asemeni
unor poeme pierdute • nimeni contemplă nuditatea avisului cu
puţuri de bitum • singur la perplexitate cu negrul • şi buzele
din parfum de munte noptatic – şi nu mâinile de somnuri
destinse – cu degetele subţiate de înălţimi • şi-ascunsul, poate
– dar – sau tăcere – sau unic • ascunsul mizantrop cu
zâmbetul aruncat între două dune •

Plaga Nevindecabilă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zeul suflă ca-n sticlă prima lui lacrimă și-o preface-n vioară • Ah! Sfâșiere înceată – cum cânți • Același e nimeni – cu cine • Același prin timp e inelul cu care urc cu ecouri prin cerc • Același e unicornul ce mă străpunge cu porți din toate direcțiile • Cel mai puțin mă caut în limită – cel mai mult în absurd • Cu papagali nocturni îmi scad în lacuri de lacrimi dorința • Nimeni mereu minus celălalt – reîntoarcere mereu minus lucru • Există forme ale nebuniei care-s mânii – friguri de litere • Monoschizofrenia e o rană albă – o fisură în țipătul palorii • Coșmar cu rugi de chirurgi – pentru ce plagă nevindecabilă • Doar murindă pasărea poate cu-adevărat să zboare • Doar albit de avis – gardul spre care mă pierd îmi zgârie infinitul • Îngerii cu aripi de cireș – plutesc ramuri de zâmbet • Semnul infern interoghează din întâmplare pompele funebre • Și iată-ne-n fine acasă când catastrofa a răsfoit un aionion de acoperișuri – un aionion de negru de marmură • Și când contemplând silueta străinului de pe aleea cimitirului îngropată în verde – putem pur și simplu exclama: “dar e nebun! ” • Da, când luna ne ia în fine locul în creier – ia subit locul creierului • Și putem deodată să strigăm – străbătându-i în salturi neverosimile depresiunile filmate cu încetinitorul • “Un pas mic pentru umanitate – dar ce săritură în gol pentru om”

Bagabontul Transcendental

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când mâinile se umflă
și ochii cresc în roi
e semn de boală
Luni strâmb intră puhoi
cerul răstoarnă-mi-se-n poală
dar printre stele crește un buboi
Dracii ambrozie îngerii smoală
picioarele-mi pipăi cu dorul
Eu doar înec muștele-n oală
Haihui prin măiestre cu cornul
pitit eu sorb zemuri de lună
închid ascunsa cale cu licornul

Cântecul Străinului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zeiță neagră juisează șobolanii tăi de sevă,
caverna de silabe ne privește – solitară – goală.
Plângi întuneric – plângi sângele scrierii tale,
plâng inversate szenta pe holofernes –
iudita pe olandezul zburător.
Prea multe lacrimi –
prea multe cuvinte suspendate-n întuneric,
totul nu e decât ecoul beznei – nimic alt decât ecoul beznei.
Buzele mele plâng –
lacrimile curg pe obrajii înstrăinați ai zidurilor.
Prea multă așteptare și-o lacrimă uriașă care se coace,
tot acest roșu ce se vomită-n fâșii obscure –
lacrimi în zdrențe obscure – silabe de sânge –
o uriașă lumină – o uriașă lacrimă prea întunecată –
ca un cap mut – vorbitor.
Culeg din întunericul gros frisoane de febră –
fâșii de anxietate – zdrențe de silabe –
toate întrebările tremură –
toate zidurile tremură –
întunericul însuși se caută.
O cameră-i inima –
o cameră mintea – camera fantasmelor.
Tenebrele sângerează –
originea sângerează –
deasupra lor se înalță – plutesc – tezaure – paradisurile.
Prea multă depărtare în această suferință tăcută –
aripi ciudate născute din umbrele pașilor.
Persefona – Hades – străinul plutind.
De unde însă tot acest alb –
tot acest alb lichid și letal –
de unde vine oare moartea albă –
lacrima albă – teribila tenebră albă.
Palori – inerții – lumi lichefiate –
drumuri unde morții au murit.
Prea multe priviri moarte –
prea multe țipete în străine sicrie –
străine – înlăcrimate sicrie –
sicrie de silabe –
silabe pe care doar nimeni le poate citi.
Și tu fecioară albă –
lacrimă albă înveșmântată numai în amintiri și-n lacrimi albe
– în anotimpurile amintirilor și-n noaptea hivernală a
lacrimilor –
Wotan – Brunhilde – și un sărut adormit în presimțire.
Și toate aceste mistere –
și tot acest străin argint adormit –
toate aceste mistere de argint narcotic – de argint hipnotic.
Inima infernului ca o gură vrea să sărute –
da, brațele acestei guri vor să îmbrățișeze –
însă reîntoarcerea inspiră groază frivolității –
frivolitatea e numai repulsie –
și suflul reîntoarcerii îi rămâne străin.
Frivolitatea preferă însă să-și veștejească disperarea –
în fața porților închise –
a zâmbetelor pe vecie închise.
Frivolitatea e numai pariu și nitescență alienată –
stingher, ridicol pariu.
Aceste lacuri albe parcă mă privesc –
aceste luni lichefiate mă privesc – mă privesc.
Moartea lor albă se apropie de mine iar eu le zâmbesc –
căci eu sunt neantul.
Lumina lor albă se închide căci ele sunt porțile –
fluviul lor încetează să curgă –
căci uitarea lui a devenit inutilă.
Reamintirea a devenit inutilă iar mirajele –
norii singurătății evaporate – pline de mituri –
se risipesc.
Flori de beznă – lacrimi de beznă –
e tot ce mai rămâne când totul se închide –
când timpul se închide –
când timpul în fine se închide.
Oblică-i femeia –
un zâmbet tăios și rece îi traversează plânsul.
Luna picură paloare pe stingere –
nostalgie pe epopeea nitescentă a stingerii.
Și totuși, îngerii au mult mai multe aripi –
când se transformă în cărți.
Ei, nervii nopții.
Și antenele – antenele – antenele –
cu care captez tot ce-am pierdut cândva –
cu care mă captez așa cum m-am pierdut –
așa cum amintirea mea încă mă țipă –
așa cum melancolia mea adâncă încă mă întreabă –
când beau neantul din cupă –
când mestec fără sfârșit pocalul de nemurire.

Răsfoirea Indefinită

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zborul e o răsfoire indefinită –
de aripi acoperite de semne –
în ultimă instanță o lectură –
însă o lectură verticală.
Abisul e bun pentru că e sincer –
însă doar neantul e adevăr.
Prezentul e un trecut incomplet –
și un viitor abia schițat.
În fond, prezentul e mai aproape de trecut –
decât de viitor –
viitorul poate înceta –
dar nu trecutul.
Meduza roșie a amurgului –
și saltimbancii nocturni și albaștri –
portocala galactică precum un tatuaj fantomatic –
sunt primele semne pe care Parsifal –
cu coada în gură –
le ronțăia uimit.
Not too astute –
prostia-i e scut.
Deși, vai –
istoria lumii e tribunalul oamenilor –
prin care oamenii judecă –
lumea la care au fost liber-constrânși.
Această formă goală a penitenciarului lumii –
calomnia penitenciară –
trebuie nimicită –
laolaltă cu veritabilii ei temniceri.
Templul livid emerge din mlaștini –
ca o mână-ofrandă închinată zeului-beznă.
Cum se poate transforma singurătatea contingentă –
în solitudine transcendentă.
Cu cât un sistem se apropie de puterea totală –
pe-atât formele lui corespund mai exact –
psihopatologiei individuale.
Puterea se dezvăluie ca alienare.
La poésie rend le doute vivant.
Orizontul e eul zâmbit.
Fiece nouă revoluție e botezată cu fanfara locală.
Păduri de febră –
mai stranii ca cimitirele.

Privire Frântă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Privire frântă de gheață magică,
crivăț de alb în furie de inimă,
o palmă deschisă pentru destin – platină descompusă în după-amiaza absurdului.
Socotim – țintim întâmplarea,
numărăm pe degetele fumului – piatra deschide un ochi – numerele cad unul într-altul.
Poate un dinte de diamant îmi dizolvă memoria,
poate oul durerii mă caută în adâncul oceanelor.
Junglă de lumină pierd în zăpadă – fir de sânge alb mă destramă,
camera maro îmi șoptește cu tentaculele nervilor – povestea de friguri a infernului,
povestea lacrimilor biciuitoare de turbată rușine,
povestea lui aproape tu însuți – atât de absent – atât de absent – cu vânătăi de noapte sub piele.
El și ea față-n față – și-ntre ei iubirea vânzând fructe uscate, frunze ofilite și documente false,
și-ntre ei pretenția cu sânii grei și flasci – lipită de zid – afundată în zid precum o imagine cărnoasă – vomitată de-oglindă.
Dar cine e acest nimeni care mă tot sâcâie cu sine de umbră?
Cine e această pată torturată cu țigara aprinsă între falii de timp?
Da, această pată tăiată-n felii din care gura mea culege doar întuneric,
sau iarăși – această străină pe care încerc s-o salvez de amintirile obscure ale hipnotizatorilor,
de liturghia neagră de sub sumbra barbă a demonului,
a demonului ce seamănă atât de bine cu un tenebros preot ortodox – ce-l va fi dăscălit pe Stalin?
Desigur, condiția umană e condiția de pradă totală a nimănui,
desigur, condiția umană e stigmatul lui zero ce spionează cu clipe infinite lumina,
condiția pleoapei ce tace până la moarte – tace prin moarte ca printr-un tunel de complicități ce cad una într-alta,
torturând semnul de întrebare din care țipătul dintâi s-a născut.