Alfred De Musset – Versuri.pro

Cântecul Lui Fortunio

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Voi credeți că de fata dragă
Pot să vorbesc.
Nici pentru-o-mpărăție-ntreagă
N-am s-o numesc.
De vreți, cântăm pe rând, ori droaie
La un stacan,
Că o ador și că-i bălaie
Ca grâu-n lan.
Fac orice i se năzărește
Și-o porunci.
Și viața mea, dac-o râvnește
I-o pot jertfi.
Durerea care ne-o stârnește
Un dor respins,
Întregul suflet ca-ntr-un clește
Mi l-a cuprins.
Prea dragă mi-e, să spun în lume
Ce îndrăgesc,
De dragu-i pot să mor, dar nume
Eu nu rostesc.

Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

POETUL.
Pe timpul când eram școlar,
am stat într-o seară, urmărind
în camera noastră singuratică.
La masa mea veni să se așeze
un copil sărac îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Fața lui era tristă și frumoasă
la lumina torței mele,
în cartea deschisă veni să citească.
Sprijinit cu fruntea pe mâna sa,
a stat așa până-n dimineață,
gânditor, cu un zâmbet dulce.
Când aveam cincisprezece ani,
într-o zi, mergeam încet
printr-o pădure, pe o căldură.
La poalele unui copac stătea
un tânăr îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
L-am întrebat unde duce drumul;
el ținea o lăută într-o mână
și în cealaltă un buchet de trandafiri sălbatici.
M-a salutat ca pe un prieten,
și, pe jumătate întors,
mi-a arătat spre coline.
La vârsta când credem în dragoste,
într-o zi, eram singur în camera mea;
deplângeam prima neajutorare.
În ungherul focului meu, veni să se așeze
un străin îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Era trist și îngrijorat;
cu o mână arăta cerurile,
iar cu alta ținea o sabie.
De neputința mea părea să sufere;
nu a scos decât un oftat;
apoi a dispărut ca un vis.
La vârsta când suntem libertini,
ținutul unui toast e o sărbătoare.
Într-o zi, mi-am ridicat paharul;
în fața mea veni să se așeze
un oaspete îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Se scutura de sub haina lui
o cârpă violetă;
pe cap avea un mirt steril.
Brațul lui subțire îl căuta pe al meu,
și, paharul meu, atingându-l pe al lui,
s-a spart în mâna mea firavă.
Un an mai târziu, era noapte;
eram în genunchi lângă patul,
unde tocmai murise tatăl meu.
La căpătâi a venit să se așeze
un orfan îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Ochii lui erau înecați în lacrimi,
ca la îngerii îndurerați;
el purta o coroană de ghimpi;
lăuta lui zăcea la pământ,
purpurie de culoarea sângelui,
și sabia în pieptul său.
Mi-am adus aminte atât de bine,
l-am recunoscut de fiecare dată,
în fiecare moment al vieții mele.
Este o viziune ciudată,
și totuși, e înger sau diavol;
peste tot văzui această umbră prietenă.
Când mai târziu, obosit de suferință,
pentru a-mi reveni sau a pune capăt,
am vrut să plec în exil din țară,
când, nerăbdător de a merge,
am vrut să pornesc și să caut
vestigiile unei speranțe.
În Pisa, la poalele Apeninilor;
în Köln, vizavi de Rin;
la Nisa, în aplecatul văilor;
în Florența, în fundul palatelor;
la Brigues, în cabanele vechi;
în sânul Alpilor pustii.
În Genova, sub lămâi;
în Vevey, sub merii verzi;
în Le Havre, în fața Atlanticului;
la Veneția, la groaznicul Lido,
unde vine pe iarba de mormânt
să moară Adriaticul palid.
Oriunde, sub aceste vaste ceruri,
mi-am aplecat inima și ochii,
însângerați de eterna rană,
precum șchiopul Ennui,
cărându-mi oboseala după el,
m-a ghidat printre obstacole.
Oriunde, în mod constant afectat
de vanitatea lumii ignorante,
am urmat umbra viselor mele.
Oriunde, fără să fi trăit,
am visat ce văzucem,
fața umană a minciunilor sale.
Oriunde, de-a lungul drumurilor,
mi-am pus fruntea în mâini
și am suspinat ca o femeie.
Oriunde, ca o oaie,
care își lasă lâna în tufiș,
am simțit că-mi dezbrac sufletul.
Oriunde voiam să dorm,
oriunde voiam să mor,
oriunde am atins pământul,
în cale venea să se așeze
un nefericit îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Cine ești atunci, tu, în viața asta,
te văd mereu în drumul meu?
Nu pot să cred în liniștea ta,
să fii partea rea a destinului meu?
Zâmbetul tău dulce are prea multă răbdare,
lacrimile tale au prea multă milă.
Văzându-te, am iubit Providența.
Durerea ta este sora suferinței mele;
ea se aseamănă cu Prietenia.
Cine ești tu? – Nu ești ești îngerul meu bun,
nu vii niciodată să mă avertizezi.
Îmi vezi relele (e un lucru ciudat!)
și mă privești suferind.
De douăzeci de ani ai mers alături
și n-am îndrăznit să te chem.
Cine ești, atunci, Dumnezeu te trimite?
Îmi zâmbești fără să-mi împărtășești bucuria,
îți este milă de mine, fără să mă consolezi!.
În noaptea asta te-am văzut apărând,
a fost o noapte tristă.
Aripa vânturilor bătea la fereastra mea;
eram singur, zgribulit în pat.
M-am uitat la un loc drag,
încă cald, ca un sărut arzător
și gândeam ca o femeie uitată,
și am simțit o falie din viața mea,
care se desprindea încet.
Înveleam într-o bucată de dimie
aceste ruine de zile fericite.
Mi-am zis că aici, jos, ce durează,
este o meșă de păr.
Ca un plonjor într-o mare adâncă,
mă pierdeam în atâta uitare.
Pe toate părțile am întors acolo sonda
și am plâns, singur, departe de ochii lumii;
biata mea iubire îngropată.
Urma să pun sigiliul de ceară neagră
pe această comoară fragilă și dragă.
Urma s-o dau înapoi, neputând s-o cred.
Plângând, încă mă îndoiam.
Ah! femeie slabă, mândră nebunie,
în ciuda ta, îți vei aminti!
De ce, Dumnezeule mare! minți gândul ei?
De ce aceste lacrimi, aceaste noduri în gât,
bâjbâielile astea, dacă nu ți-au plăcut?.
Da, tu lenevești, suferi și plângi,
dar himera ta este între noi.
Bine! ramas bun! Vei număra orele
care mă va vor despărți de tine.
Du-te, du-te și în această inimă de gheață
arată-ți mândria satisfăcută.
Încă simt interiorul tânăr și vivaci
și multe rele își vor putea găsi aici locul,
pe răul pe care mi l-ai făcut.
Du-te, du-te! natură nemuritoare;
n-ai vrut să-mi oferi totul.
Ah! copil sărac, care dorești să fii frumos
și nu știe cum să ierte!
Du-te, du-te, urmează destinul:
cine te pierde nu a pierdut totul.
Aruncă vântului iubirea noastră consumată.
Doamne Dumnezeule! tu pe care l-am iubit atât de mult,
dacă pleci, de ce mă iubești?.
Dar deodată am văzut în noaptea întunecată
o formă care aluneca fără zgomot.
Pe perdeaua mea am văzut o umbră trecând;
ea vine să se așeze pe patul meu.
Cine ești, față sumbră și palidă,
portret întunecat, îmbrăcat în negru?
Ce vrei de la mine, pasăre tristă?
Ești un vis zadarnic? ești propria mea imagine,
ce văd în această oglindă?.
Cine ești tu, fantoma tinereții mele,
pelerin care nu se satură de nimic?
Spune-mi de ce te-am găsit neîncetat
stând la umbră pe unde am trecut.
Cine ești, vizitator singuratic,
gazdă atentă a durerilor mele?
Ce ai făcut să mă urmezi pe pământ?
Cine ești tu, cine ești tu, fratele meu,
ce nu apari decât în ziua lacrimilor?.
VIZIUNEA.
– Prietene, tatăl meu este și al tău.
Nu sunt nici îngerul păzitor,
nici soarta rea a oamenilor.
Cei pe care îi iubesc, nu le cunosc
în ce direcție merg pașii lor,
în mica decădere în care suntem.
Nu sunt nici Dumnezeu, nici Demon
și m-ai numit pe numele meu,
când m-ai numit fratele tău;
unde mergi, voi fi mereu acolo,
până la sfârșitul zilelor tale,
când mă voi așeza pe piatra ta.
Cerul mi-a încredințat inima ta.
Când vei fi în durere,
te voi urma în drumul tău,
dar nu-ți pot atinge mâna.
Prietene, eu sunt Singurătatea.

Stea Palidă a Serii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îţi desprinzi,
Cu ochii-ţi, din palatul de-azur, au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna şi vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea îşi lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme şi-a luat.

Ce cauţi peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munţi acuma cobori în pas uşor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipeşte în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopţii ca lacrimă-ai descins,
Şi vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins.

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârşita noapte?
Vrei un culcuş, prin trestii, pe tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără şoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, şi dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îţi cer:
Întârzie-ţi plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

Elegie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Prieteni dragi, când o să mor,
Sădiți o salcie la cimitir,
S-aud frunzișul plângător;
Paloarea-i dulce s-o admir,
Și umbra sa, lăsându-se ușor,
Va-nvălui mormântu-n care dorm.

Singurătatea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cerul mi-a încredințat inima ta… / Când te doare, vino la mine / Fără griji, ... →

Tristețe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.
Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.
Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!.
De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
„Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”

Cântec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sărmanei inimi slabe i-am spus: „Tu
Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,
Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”.
Ea mi-a răspuns: „N-ajunge, precum crezi;
N-ajunge să iubești mereu tot una!
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,
Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?”.
Sărmanei inimi slabe i-am spus: „Tu
N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una
Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”.
Ea mi-a răspuns: „N-ajunge, precum crezi;
Tristețile n-ajung de totdeauna.
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,
Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

Niciodată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, – ţii minte oare? – mi-ai spus: „Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai şi totuşi în ochii-ţi strălucea
Azurul melancolic al bolţii înstelată.
Spuneai: „Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Şi, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.
Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îţi vorbeam, marchiză, de dragoste ştii bine,
Nu-ţi desluşeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.
Mai dulce decât ochii-ţi senini e-a ta simţire;
Şi mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ţi se-nchidea divin.

Cititorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aș fi putut să schimb în ea.
Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.
O, cititorule, oricine-ai fi,
Citește cât mai mult mă poți citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.
Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

Ultimele Versuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

De optsprezece luni ornicul meu
Trist, îmi tot sună moartea la ureche.
De optsprezece luni de griji şi veghe
Simt şi văd moartea-n orice loc, mereu.
Cu cât făptura mea se-mpotriveşte,
Cu-atât instinctul morţii nu-mi dă pas,
Şi-atunci când îndrăznesc să fac un pas,
Simt inima în piept cum se opreşte.
Puterile-mi se duc, necruţătoare;
Chiar şi odihna parcă e-un frământ;
Ca un biet cal greu istovit şi frânt,
Curaju-mi stins se clatină şi moare.