Anton Pann – Pan’ La Anul Ori Măgarul Ori Samarul

Într-o zi, Nastratin Hogea pe o uliță trecând
Și pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând
Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.
Adică la-mpodobirea a unui mânz de măgar,
Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat
Și pe ciucuri împrejuru-i mărgaritar înșirat,
Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins
Și drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,
Pus pe o saltea luxoasă, ș-alături pernă de puf,
Ș-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;
Iar bogatul, de departe, în pridvorul său șezând,
Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.
Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,
Se apropie de dânsul și-ncepu a-l mângâia;
Bunioară ca copilul când vedea vrun mielușel,
Merge, îl îmbrățișează și-l sărută frumușel.
Bogatul, vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,
Întrebă: – Dar ori îți place cum e măgărușul meu?
– De minune! el răspunse, este vrednic de-a-l iubi,
Și alt niciun cusur n-are, decât nu poate vorbi.
– Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar?
– Cum nu? – Hogea îi răspunse – numai să mi-l dai școlar,.
Și într-un an ți-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.
– Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopsești așa prea,
E destul ca să vorbească limba care o știu eu,
Și vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.
– Așadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,
Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.
– Bine! – îi zise bogatul – cum știi tu, așa să faci,
Numai despre plată spune-mi cu câți galbeni te împaci.
– Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărătești,
Răspunzându-mi înainte jumătatea din acești;
Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la șase luni,
Când și examen voi face, între câți vei să aduni,
Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,
Ci pentru o-nvățătură așa auzită rar.
Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,
Încât scoase banii-ndată și jumătate i-a dat,
Poruncind și pe școlarul să-l aibă în casa sa,
Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:
Pe salteaua lui să-l culce și pe perna cea de puf,
Cum și după prânz când doarme să-l apere de zăduf
Că el pe fiece lună îi va trimite mertic
Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.
După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris
Și pe școlarul cu Hogea împreună l-a trimis,
Femeia Hogii, cu masa care sta și-l aștepta,
Și din când în când pe poartă ca să vie se uita,
Văzându-l cu măgărușul cel împodobit intrând,
Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.
– Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc.
El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,
Și-i răspunse cu amăruntul cum și ce fel l-a tocmit,
Cum și jumătate banii-nainte i-a primit.
– Dar ori ți-ai ieșit din fire? zise ea, la el privind.
Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind?
Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgești
Și la bătrânețe tocma belele să pătimești?
– Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,
Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.
E o vorbă: „Pân’ la anul câte căciuli nu rămân
Într-această-ntinsă lume pustii și fără stăpân!”
Asemenea pân’atuncea or să-ntâmplă de mor eu,
Or cumva se bolnăvește și moare școlarul meu.
Cu asemenea cuvinte și cu alte Nastratin
Își mai împăcă nevasta și se liniști puțin.