Antoine De Saint-Exupery – Citadela

De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se. Noi însă, cei ce guvernăm oamenii, am învățat să privim în inimile lor și să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenție. Refuz să am milă față de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, așa cum o refuz morților și muribunzilor – și știu pentru ce.
A fost o vreme, în tinerețea mea, când îmi era milă de cerșetori și de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori și cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înțeles că țineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se și mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngrașă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Își arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă cel ce câștiga cel mai mult egala în proprii-i ochi pe marele preot care slujește celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranța că șancrul lor îl va surprinde prin pestilența și dimensiunile lui și-și agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Și primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-și membrele ablutiunilor care-i flatau; de îndată însă ce răul era vindecat, se regăseau lipsiți de importanță, nemaihrănind nimic din ei înșiși, inutili, și încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.
Împodobiți din nou cu putreziciunea lor, mândri și găunoși, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerșind în numele dumnezeului lor murdar.
A fost o vreme, de asemenea, când îmi era milă de morți, credeam că acela pe care-l sacrificam în deșert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da încă seama că nu există singurătate pentru cei ce mor. Am văzut însă egoistul sau avarul, cel care striga atât de tare împotriva oricărei spolieri, trăindu-și ultimele clipe și rugând să fie strânși în jurul lui obișnuiții casei, împărțindu-le bunurile sale cu o echitate disprețuitoare, așa cum împarți unor copii jucării inutile.
Am văzut rănitul bicisnic, cel care ar fi urlat după ajutor în preajma unui pericol fără importanță, pentru ca apoi, într-adevăr lovit fără speranță, să respingă din partea celorlalți orice asistență, dacă părea că aceasta i-ar fi pus pe tovarășii săi în pericol. Premărim o asemenea abnegație. Eu însă n-am găsit în ea decât un semn discret de dispreț. L-am văzut pe cel care își împarte plosca, atunci când deja se usucă la soare, sau merindele, atunci când, după o foamete îndelungată, ele nu-i mai sunt de folos. Și face aceasta în primul rând pentru că nu le mai simte nevoia și, plin de o regală ignoranță, lasă celorlalți acest os de ros.
Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuți. Dar noi suntem cei care le-am înșelat! I-ai văzut vreodată pe supraviețuitori întorcându-se acasă mândri și zgomotoși, și aducând moartea celorlalți ca pe o cauțiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla și lor? Chiar și eu, în tinerețea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alții. Mă făleam cu tovarășii mei morți și cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vărsându-și sângele și ținându-și măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul – și anume, că nu există o oroare a morții. Propriul său trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat de a-l mai servi și pe care-l aruncă. Un trup ciopârțit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de țărușul său.
Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conștiințe, golită și umplută mereu de valurile memoriei. Ele vin și pleacă, întocmai ca fluxul și refluxul, ducând și aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii și reînviind duioșii. Echinocțiul însă pregătește refuzul său hotărâtor, inima se golește, mareea și amintirile sale se întorc la dumnezeu. Desigur, am văzut oameni fugind de moarte, temându-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.
Pentru ce, deci, i-aș compătimi? De ce mi-aș pierde timpul, plângându-le sfârșitul? Am cunoscut prea bine perfecțiunea morților. N-am întâlnit nimic mai ușor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet și ascunzându-și tusea în cearceaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta pentru că-i plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai prețioasă, mai greu de reținut, ajungând în cele din urmă o linie simplă și neprihănită, atunci când lebăda și-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit și preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să golească un trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreție. Ucigașul, ascuns în camera regală, față în față nu cu victima sa, ci cu granitul uriaș al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuși, a fost găsit în zori prosternându-se în fața nemișcării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-o dată în eternitate, a oprit în loc, atunci când și-a dat ultima suflare, și suflarea celorlalți, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.
Ni s-a făcut atât de impunător, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase și întărise o efigie, încât, coborându-l în groapă, la capătul corzilor care trosneau, nu înmormântam un cadavru, ci depozitam un tezaur.
Atârna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormânt, devenit, în sfârșit, ceea ce este – o temelie.
El m-a învățat ce e moartea și m-a obligat, când eram tânăr, s-o privesc în față, fiindcă el nu și-a plecat niciodată ochii. Tatăl meu avea sânge de vultur.
S-a întâmplat în acel an blestemat, care a fost numit “Ospățul Soarelui”, fiindcă soarele, în acel an, făcuse deșertul să se întindă, împrăștiindu-și razele asupra nisipurilor printre oseminte, printre mărăcini uscați, printre pieile transparente ale șopârlelor moarte și iarba prefăcută în câlți. El, care face să crească tulpinile florilor, își devorase creaturile și trona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucăriile pe care le-a distrus.
A sorbit până și rezervele subterane și a băut din puținele fântâni. A distrus până și aurul nisipurilor care ajunseseră atât de sărace, de albe, încât acele locuri au primit numele de Oglinda. Căci oglinda nu conține nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici durată. Și câteodată, asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.
Conducătorii de cămile, atunci când se rătăcesc și sunt prinși în această capcană, nu o recunosc de la început, fiindcă nimic nu o distinge, și târăsc, asemenea unei umbre la soare, fantoma prezenței lor. Prinși în acest lipici de lumină, își închipuie că merg, înghițiți deja de eternitate, își închipuie că trăiesc. Își împing caravana, acolo unde orice fel de efort împotriva inerției întinderilor e zadarnic. Mergând spre o fântână care nu există, se bucură de răcoarea crepusculului, deși ea nu mai e decât un răgaz inutil. Se plâng, poate, naivi, de lungimea nopților, deși curând nopțile vor trece, pentru ei, ca niște bătăi de pleoape. Certându-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptăți, nu știu că deja, pentru ei, dreptatea e făcută.
Crezi că aici o caravană se grăbește? Lasă să se scurgă douăzeci de secole, și revino să vezi!
Topiți în timp și preschimbați în nisip, fantome înghițite de oglindă, așa i-am descoperit eu însumi atunci când tatăl meu, ca să mă învețe ce e moartea, m-a luat în șa și m-a purtat până acolo.
– Acolo, îmi spuse, a fost o fântână.
În adâncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectă, într-atât sunt de adânci, decât o singură stea, noroiul se întărise, iar steaua se stinsese. Și absența unei singure stele este de-ajuns pentru a răsturna o caravană în drumul ei, la fel de sigur ca și o ambuscadă.
În jurul orificiului îngust, oameni și animale se îngrămădiseră în zadar, încercând să scoată din măruntaiele pământului apa sângelui lor. Dar lucrătorii cei mai siguri, târâți până în adâncul acestui abis, scormoniseră în van crusta tare. Asemenea unei insecte împunse, încă vie, care în tremurul morții răspândește în jur mătase, polenul și aurul aripilor sale, caravana țintuită în loc de o fântână goală, începea deja să albească în nemișcarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite și a lingourilor grele de aur, care se acopereau de nisip.
În timp ce priveam, tatăl meu mi-a vorbit:
– Ai văzut un ospăț de nuntă, după ce nuntașii și mirii iau plecat. Zorile luminează dezordinea pe care au lăsat-o ulcioarele sparte, mesele răsturnate, focul stins, totul păstrează pecetea unei petreceri tot mai tumultoase. Dar văzând aceste urme, îmi spuse tatăl meu, nu vei învăța nimic despre dragoste. Cântărind și întorcând în mâini cartea Profetului, îmi mai spuse el, zăbovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului miniaturilor, ignorantul pierde esențialul, care este nu obiectul van, ci înțelepciunea divină. Astfel, esența lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.
Totuși, văzându-mă că tremur de teama de fi înfruntat în largul unui platou pustiu, asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tatăl meu îmi mai spuse:
– Ceea ce are însemnătate nu apare niciodată în cenușă. Nu mai privi aceste cadavre, nu există nimic aici decât căruțe înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor care să le conducă.
– Atunci, i-am strigat, cine mă va învăța?
Tatăl meu mi-a răspuns:
– Esența unei caravane o descoperi în mișcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor și al vocilor: dacă prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută în altă parte un nisip tare, dar reia mereu aceeași direcție. Dacă sarea unei saline se surpă sub greutatea poverilor, o vezi agitându-se, scoțându-și din glod animalele, pipăind pentru a găsi un pământ solid, dar curând intră în ordine, reluându-și mersul în direcția în care pornise. Dacă un animal cade, ea se oprește, își strânge lăzile sparte, încărcându-le pe un alt animal, și reia același drum. Câteodată, moare cel care conduce caravana. Ceilalți îl înconjoară, îl îngroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător și caravana își reia drumul, încă o dată înspre același astru. Ea se mișcă, astfel, într-o direcție care o domină, este o piatră care se rostogolește pe o pantă invizibilă.
Judecătorii orașului au condamnat odată pe o tânără femeie, care comisese un delict oarecare, să se dezbrace și au legat-o, pur și simplu, de un țăruș în deșert.
– Îți voi arăta, mi-a spus tatăl meu, spre ce se îndreaptă oamenii.
Și din nou m-a luat cu el.
În timp ce călătoream, ziua întreagă s-a scurs, iar soarele i-a băut sângele cald, saliva și sudoarea. I-a băut din ochi apa luminii. Noaptea cădea cu scurta ei mângâiere atunci când am ajuns, tatăl meu și cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albă și goală, din temelia stâncii, mai fragilă decât o tulpină hrănită de umezeală și despărțită apoi de proviziile grele de apă care zac în pământ în liniștea lor adâncă, răsucindu-și brațele care un curmei care sfârâie deja în foc, ea implora mila Domnului.
– Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperă esențialul
Dar eu eram copil și fricos:
– Poate că suferă, i-am răspuns, și poate că-i e frică
– A depășit suferința și teama, care sunt boli ale staulului, făcute pentru turmă. Acum descoperă adevărul.
O auzeam văitându-se. Prinsă în această noapte fără margini, evoca amintirea lămpii de seară, a camerei care ar fi adăpostit-o și a ușii care s-ar fi închis în urma ei. Oferită universului întreg, care nu avea nici un chip, chema la ea copilul pe care-l îmbrățișezi înainte de a adormi și care e o întrupare a lumii. Supusă, pe acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cânta pasul bărbatului care răsună seara în prag, pe care-l recunoști și te liniștește. În mijlocul necuprinsului, neavând nimc de ce să se agate, implora să i se redea obstacolele care, doar ele, permit existența, acel caier de lână de tors, acea albie de spălat, și doar aceea, acel copil de legănat, și nu altul. Invoca eternitatea casei, ce poartă în ea tot satul, în aceeași rugă de seară.
Tata m-a luat din nou în șa, după ce capul condamnatei i s-a prăbușit pe umăr.
– Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi și acuzațiile lor de cruzime. Îi voi face însă să-și înghită tentativele de rebeliune: eu făuresc omul.
Ghiceam totuși bunătatea tatălui meu:
– Vreau ca ei să iubească apele vii ale fântânilor. Și întinderea netedă a lanurilor verzi de orz. Vreau să se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau să se hrănească, aidoma fructelor care se coc, din tăcere și răbdare. Vreau să-și plângă și să-și onoreze morții, fiindcă moștenirea trece încet de la o generație la cealaltă și nu vreau să-și piardă bogățiile pe drum. Vreau să se asemene ramurii de măslin ce așteaptă în liniște. Atunci va începe să se simtă în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartă din zori până în noapte, din vară până în iarnă, de la grânele care cresc până la recoltele ce se adună, de la tinerețe la bătrânețe, iar apoi de la bătrânețe la copiii nou-născuți. Ca și despre copac, nu afli nimic despre om, cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieții. Copacul nu e sămânță, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împarți pentru a-l cunoaște. Copacul este acea putere care se unește încet cu cerul. Ca și tine, copilul meu. Domnul își dă viață, te face să crești, te umple de dorințe, de regrete, de bucurii și suferințe, de mânie și îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuși, tu nu ești nici acest școlar, nici acest soț, nici acest copil, nici acest bătrân. Ești cel ce se desăvârșește. Și dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mișcările tale. Și totul în jurul va deveni veșnic. Veșnică fântâna care cântă și care a potolit setea părinților tăi, veșnică lumina ochilor când îți va surâde fața pe care o iubești, veșnică răcoarea nopților. Timpul nu mai e o clepsidră ce-și scurge nisipul, ci un secerător ce-și leagă snopul.
II.
Astfel, din vârful turnului cel mai înalt al cetății, am descoperit că nici suferința, nici moartea, nici chiar doliul nu sunt de plâns. Căci cel dispărut, dacă memoria sa este venerată, e mai prezent și mai puternic decât cel viu. Am înțeles teama oamenilor și i-am plâns.
M-am hotărât să-i vindec.
Mi-e milă de singuraticul ce se trezește în miezul nopții patriarhale, crezându-se adăpostit sub stelele domnului, simțind dintr-o dată nesiguranța călătoriei.
Am interzis interogatoriul, știind că nu există răspuns care să liniștească. Ceea ce caută în primul rând anchetatorul este abisul.
Condamn neliniștea care împinge hoții la furt, fiindcă am învățat să citesc în sufletul lor și știu că nu-i salvez, scăpându-i de mizerie. Căci ei se înșală crezând că râvnesc aurul altuia. Aurul strălucește ca o stea. Această dragoste, care se ignoră pe ea însăși, nu se adresează decât unei lumini pe care nu o vor dobândi niciodată. Ei merg din sclipire în sclipire, furând lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stăpânire asupra lunii, ar soarbe apa fântânii în care ea se oglindește. Ei aruncă în focul orgiilor cenușa iluzorie pe care au prădat-o. Își reiau apoi veghea nocturnă, lividi ca în preajma unei întâlniri, stând nemișcați din teama de a nu înspăimânta, închipuindu-și că vor găsi ceea ce îi va îmbogăți cândva.
Hoțul, dacă-l eliberez, va rămâne credincios cultului său, iar gardienii mei, strivind ramurile, îl vor susprinde chiar mâine în grădina altuia, plin de bătăile inimii sale și crezând că în acea noapte norocul îl va ajunge.
Desigur, la început îi copleșesc cu dragostea mea, știind că au mai multă fervoare decât cei virtuoși în dughenele lor. Eu însă sunt costructor de cetăți. Am hotărât să așez aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci când nu era decât o sămânță în suflarea vântului. Vântul poartă ca pe un parfum sămânța de cedru. Eu rezist vântului și o îngrop în pământ, cedrii să crească întru gloria Domnului.
Dragostea trebuie să-și găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubește ceea ce există și care poate fi mulțumit.
Iată pentru ce înlănțuiesc femeia în căsătorie și ordon să fie lapidate soțiile adultere. Desigur, îi înțeleg setea și înțeleg cât de intensă e prezența pe care o dorește! O înțeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranța în miracole, sprijinindu-se de terasă, cuprinsă din toate părțile de oceanul zărilor, și pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, și așteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopții întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorința. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulțumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succed veșnic și se consumă unul după celălalt. La ce bun să îngădui schimbarea soțului: cel ce iubește doar apropierea dragostei nu va cunoaște niciodată întâlnirea cu ea
O salvez doar pe aceea care se poate rândui și împlini în jurul curții sale interioare, la fel cum cedrul se clădește în jurul seminței sale și-și găsește rod în propriile-i limite. O salvez pe aceea care nu iubește primăvara, ci înfățișarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubește dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipește. Așez în jurul ei, ca pe niște opreliști, lampa de încălzit, ceainicul și farfuria de aramă, astfel încât, puțin câte puțin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparține decât acestui loc. atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jeraticul îi va cere din nou să fie ațâțat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obișnuința care împlinește fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip și să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandrețe, suferință
Am meditat îndelung asupra sensului păcii. Ea nu ia ființă decât în copii născuți, din recoltele strânse și din casa orânduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearșafurilor împăturite, pace a perfecțiunii, pace a ceea ce devine dar eternității, odată ce a fost bine făcut.
Căci am aflat că amul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-și găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreața nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie să-și facă adevărul din mirosul viței care arde sau a oii ce trebuie tunsă. Adevărul se sapă asemenea unei fântâni. Înțeleptul care s-a recules și nu mai cunoaște decât greutatea lânii știe mai multe despre veșnicie decât soția adulteră deschisă promisiunilor nopții.
Citadelă, te voi clădi în inima omului.
Există un tmip pentru a alege sămânța, dar există și un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales odată pentru totdeauna, de creșterea grânelor. Există un timp pentru creație, dar există și un altul pentru ceea ce creezi. Există un tmip pentru fulgerul vinețiu ce rupe stavilele cerului, dar există și un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlănțuite. Există un timp pentru cuceriri, dar vine și un altul al stabilității imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simțul veșniciei.
Urăsc ceea ce se schimbă. Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte și-și aruncă profețiile în vânt, asemenea copacului atins de sămânța cerului, atunci când se rupe, se prăbușește și pârjolește pădurea. Mă înspăimânt atunci când necuprinsul se mișcă. Ceea ce e neclintit să se odihnească în veșnicie! Căci există un timp pentru geneză, dar există un altul, un timp fericit, pentru tradiție.
Trebuie să pacifici, să cultivi și să șlefuiești. Eu sunt cel care coase crăpăturile pământului și ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sunt o pajiște deasupra abisului. Sunt pivnița care aurește fructele. Sunt un bac ce primește o generație în păstrare și o trece de la un mal la celălalt. Domnul o va primi din mâinile mele, așa cum mi-a încredințat-o, mai coaptă poate, mai înțeleaptă, dar neschimbată. Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a șaptea generație, pentru a o conduce la rândul său spre perfecțiune, aceeași arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care moștenește poemul anonim de la strămoșul lui și-l transmite mai departe, adăugându-i seva și pecetea sa. Iubesc femeia însărcinată sau pe cea care alăptează, iubesc turma ce se perpetuează, iubesc anotimpurile care revin. Căci, înainte de toate, trebuie să mă cuprind în ceva. Citadelă, adăpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor și te voi împodobi cu trâmbițe ce vor suna împotriva barbarilor!