Gândac, cea mai tare creatură,
care atacă cu dinți galbeni
și o armată de veri mari ca pantofi,
ești o bucată de cărbune care sunt mecanizate
și când pornesc lumina pe care o scuzi
în colțuri și acolo este sârmă pe pământ.
Totuși știu că ești doar îngerul comun
transformat, prin mândrie, cel mai urât.
Unchiul tău a fost transformat într-un măr.
Mătușa ta a fost făcută într-o pisică din Siameză,
restul erau făcuți în fluturi
ci pentru că ați mințit Dumnezeu în mod absolut –
i-au spus că toate lucrurile de pe pământ erau în ordine –
Și-a întors mânia asupra ta și a zis:
Te voi face cel mai urât,
Te voi face în minciuna lui Dumnezeu,
și niciodată o fetiță nu te va lăuda
sau țineți aripile întunecate în palmă.
Dar nu era adevărat. Odată ajuns în New Orleans
cu un grup de studenți, o roach a fugit
podeaua și cu mine am strigat și ea a luat-o
în mâinile ei și o ținea de teama mea timp de o oră.
Și a ținut-o ca un inel de diamant care nu ar trebui să scape.
Aceste zile chiar și diavolul se răstoarnă
și a ținut până la lumină ca un pahar de apă.
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea unui înger într-un gândac, ca pedeapsă divină. Cu toate acestea, evidențiază și compasiunea neașteptată arătată creaturii, sugerând că chiar și cele mai urâte ființe pot fi demne de iubire și înțelegere. Piesa pune sub semnul întrebării noțiunile de frumusețe și urâțenie.