Mijlocul tău se înclină spre genunchi;
sânul te culcă în aer,
sfârcurile lor la fel de neimplicate
ca niște stele calde.
Stai în carcasa elastică,
încă nu renunță la nou-născut
și ciclul vechi-născut.
Mișcându-te, te dai jos pe haine,
în josul acelui roz roz,
ca burta ta, moale ca budinca,
se înclină în spațiul gol;
în jos, peste amprenta atentă a chirurgului,
în jos peste șolduri, pernele alea de cap
și perne de gură,
mișcare lentă ca un știft,
peste fire clare, acel câmp uimitor
care îți ascunde geniul de patronul tău;
peste coapse, groase ca porcii tineri,
peste genunchi ca farfurioare,
peste viței, lustruit ca piele,
în jos spre picioare.
Oprești o clipă,
legându-ți gleznele în noduri.
Acum te ridici,
un oraș din mare,
născut cu mult înaintea Alexandriei,
îndată de Dumnezeu ai venit
în pielea voastră mântuitoare.
Sensul versurilor
Piesa celebrează corpul feminin în toată splendoarea sa, de la fertilitate și naștere, până la vulnerabilitate și putere. Este o odă adusă formelor și ciclurilor vieții.