Anne Sexton – Boala de Moarte

Dumnezeu a plecat din mine,
de parcă marea s-ar fi evaporat devenind hârtie abrazivă,
de parcă soarele s-ar fi transformat într-o latrină.
Dumnezeu a plecat din degetele mele.
Au devenit pietre.
Corpul meu a ajuns un cotlet de oaie,
iar disperarea bântuie prin abator.
Cineva mi-a adus portocale, dar eu, cuprinsă de disperare,
n-am putut să mănânc nici măcar una,
pentru că Dumnezeu era în toate.
Nu puteam să ating ceea ce nu-mi aparținea.
A venit preotul,
mi-a spus că Dumnezeu a fost chiar și-n Hitler.
Nu l-am crezut, pentru că,
dacă Dumnezeu a fost în Hitler,
atunci El trebuie să fie și-n mine.
Nu auzeam cântecul păsărilor.
Plecaseră.
Nu vedeam norii tăcuți,
vedeam numai farfurioara albă a credinței mele,
făcându-se țăndări într-un crater.
Îmi spuneam fără oprire:
trebuie să găsesc ceva care să mă poate ține la suprafață.
Oamenii îmi dădeau Biblii, crucifixe,
o margaretă galbenă,
dar nu le puteam atinge.
Eu, care eram o casă umplută cu excremente,
eu, care eram un altar pângărit,
eu, care voiam să mă târăsc spre Dumnezeu,
nu puteam să mă mișc sau să mănânc pâine.
Așa că m-am mâncat pe mine,
bucată cu bucată,
și lacrimile m-au spălat
cu valuri de lașitate,
înghițind cangrenele,
iar Iisus s-a aplecat asupra mea, coborându-și privirea.
Când a văzut că nu mai sunt, a râs, apoi
și-a lipit gura de a mea
și mi-a dat răsuflarea Lui.
Omul meu, fratele meu, am spus ușor
și i-am dat margareta galbenă
femeii nebune din pasul următor.