Puiule, pui călător,
Cum trăiești cu al meu dor,
Azi îl duci și mâine-l tragi
Pe mine-n pământ mă bagi,
Azi îl tragi și mâine-l duci
Floare albă mă usuci.
Puiule, pui răsfățat
Și de mine alintat
Ca lumina te topești,
Ce-ai pierdut nu mai găsești,
Pui răsfățat la iubit
Cu sufletul te-am dorit.
N-ai știut să pui deoparte
Să-ți ajungă pân’ la moarte,
Ai iubit și rea, și bună,
Ai zis că nu se termină,
Ai iubit bună și rea,
Ai zis că-i lumea a ta.
Floare albă ai lăsat,
Cu spinul te-ai cununat,
Fă cum crezi și cum ți-e bine,
Dar la dor nu e oprire,
S-aduci zece procurori,
Jandarmi și judecători
La dor nu-s legiuitori,
Dor te scoală și iar mori!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și regretul unei iubiri pierdute. Naratorul se adresează fostului partener, acuzându-l că nu a știut să prețuiască dragostea oferită și că a ales o cale care a dus la suferință. Dorul este prezentat ca o forță implacabilă.