Câte boale le-am bolit,
De toate m-am izbăvit,
Dar de-un pustiu de iubit
Nu mă mai văd izbăvit
Pân-oi intra în pământ.
Mărioară, Mărioară,
Frigule mă omoară,
Dar nu-s friguri, frigurele,
Îi dragostea mândrii mele
Mă prinsă pe potecele.
Când m-oi lăsa de iubit
Mai bin’ să intru-n pământ,
De iubit când m-oi lăsa
Mai bin’ moartea să mă ia
Să nu trăiesc degeaba.
Mărioară, Mărioară,
Ca ploaia de primăvară,
Ca roua de pe răzoare,
Vino, scapă-mă de boală,
De dorul tău, puica mea,
Rău mă prinsă frigura,
De friguri zaci și te scoli,
Dorul te bagă-n fiori.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă suferința profundă cauzată de dorul de persoana iubită. Intensitatea sentimentelor este atât de mare încât moartea este preferabilă vieții fără iubire.