Floare fui, floare trecui,
Dragostea nu o știui,
De-o știam la vremea ei
Nu mă mustrau ochii tăi.
Câte flori pe munte-nflor’
Toate-mi plâng mie de dor,
Câte flori sunt pe vâlcea
Toate plâng dragostea mea,
Toate plâng, toate jelesc
Că n-am știut să iubesc.
Când vântul iarba mi-o culcă
Dorul neichii mă usucă,
Vântul iarba mi-o-nvelește,
Dorul neichii mă topește,
Toate dragostile mele
S-au prefăcut floricele,
Plin îi muntele de ele:
Flori-de-colț și viorele.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul profund pentru o dragoste pierdută și neîmplinită. Natura personificată amplifică sentimentul de dor și tristețe, transformând amintirile în flori care plâng.