Vreau să mă desfac în zece,
Timpul, fără să vrei, trece.
Suntem prizonieri în lumea noastră,
Viața se rupe precum o ață.
Am o inimă de piatră,
Superîncărcare în viață, crapă.
Singura scăpare, ideile se rup în depărtare.
Acuzăm destinul, căutarea-i grea, desigur.
Dificil, e că-i simplu.
Ne prindem de orice idee ce zboară,
N-avem ce face, e pentru prima oară.
Acum, nu avem acces la viitor,
Prezentul e promițător.
Suferim, zâmbim, trăim, plângem,
Calea-i diferită, dar tot aici ajungem.
Instructorul vieții absentează,
Ăsta-i cauza că toți se descurajează.
Sunt un prizonier, într-o lume
În care speri privind în cer.
Tema pe acasă nu-i rezolvată,
Ăsta-i cauza că fața-i fațadă.
Ne pierdem în larg precum o barcă,
3000 de metri distanță dintre
Cap, trup, sânge și viață.
Legile ne țin în umbră,
Adevarul ca un ac ce stă să împungă.
Ochii reprezintă oglinda sufletului
Ce stă închis în temniță.
Piatra ne e casa,
Într-o lume unde soarta reprezintă o viață.
Visul e bariera noastră,
Sparge-o și vezi ce-o să iasă.
Ce ne pasă?
Lucrăm 60 de ani pentru o casă,
10 pentru întreținere de viață,
3 ani într-un spital,
73 de ani pentru un lucru material?
Vreau să fiu nemuritor,
Dar care-i sensul ca milioane de ani
Nu te schimbă deloc?
Sunt realist, cauza înconjurării mediului teribilist,
Lucruri de neatins
Într-o lume în care totul se rezumă la un vis.
Că am rezistat până acum?
Rodul vieții care mai are puțin,
Neașteptare, sub sudoare în deplin,
Rezultatul anilor ce pleacă și vin.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de captivitate în viața modernă, criticând materialismul și căutând sens într-o lume imperfectă. Vorbește despre lupta interioară și dorința de a depăși barierele impuse de societate și de propria condiție umană.