Cu dinții strânși de aspra suferință
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâșnind de neputință
și iar ne prăvălim – dar nu tăcem.
Pe-a țării noastre darnică moșie
târâm de-un car de ani același jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcnește osul dezgropat de plug?
De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învățat să-l bem
dar gura știe bine-o rugăciune
și-o geme printre dinți – căci nu tăcem.
Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul țării într-un nou stejar?
Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
și strigă morții ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.
De s-ar surpa în ceasul neființei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruțători cu dinții
și-ar da năvală răcnetul din noi.
Urcăm Golgote aspre de credință,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
și iar ne scuturăm de neputință
cu pumnii strânși în trup – dar nu tăcem.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment puternic de rezistență și refuz de a tăcea în fața suferinței și a nedreptăților istorice. Vorbitorul refuză să se lase înfrânt, chiar și în cele mai grele momente, și își exprimă hotărârea de a continua să lupte și să-și facă auzită vocea.