Satul adoarme învelit de furtună,
Luna se ascunde mâhnită-ntre nori
El stă neclintit, iar sufletu-i tună
Și gânduri la ea i-aduce fiori.
Spre casa din vale privește cu dor
Oprită-i de ploaie frumoasa iubită
Luminile cad, speranțele mor,
Privirea se scurge spre valea-amutită.
Nu! Nu e de ploaie oprită sărmana
Ce plânge pe umărul scumpei surori
Frumoasă ca zâna, ușoară ca pana,
O poți compara cu o mie de flori.
Curând va pleca, ea știe prea bine
Suspină cu greu la geamul învechit
Privirile reci de gânduri sunt pline
Sub lacrimi vărsate, puterea a pierit.
Un dor simțitor spre el o îndrepta
Uitată de toamnă, grăbită de soartă
Ea iese din casă, aleargă spre poartă
Mai vrea de la el o ultimă șoaptă.
Dar ora-i târzie și el a plecat
Și timpul de parcă pe veci s-a oprit
Ploaia tăcuse, furtuna a încetat
Și viața-i ca-n brumă căzu-n asfințit.
Sensul versurilor
Piesa descrie o despărțire tragică într-o noapte de toamnă. Doi iubiți sunt separați de soartă, iar ea își dă ultima suflare în timp ce el pleacă, lăsând în urmă doar regret și durere.