La sălaș, la drumul mare
Nu vezi urmă de cărare,
Fânu-i mare și dă-n floare,
La sălașul dintre ulmi
De mult vatra-i făr’ tăciuni,
De ani buni îi părăsit,
Spini și rugi l-or cotropit,
Ploi îl spală, vântu-l bate,
Dorul meu la el răzbate.
Când și când, la săptămână
Vine mama mea bătrână,
Mireuță cu cârja-n mână
Și de cum pragul îl trece
Colțul cârpii lacrimi șterge,
La fereastra-mpăienjenită
Se gândește necăjită
Că aici o fost odată
Dor și dragoste curată.
Fost-aici cândva avere,
Acu-i amar și durere
Și măicuța-i făr’ putere,
Horn se-apleacă, țigle pică
Și nimeni n-o mai ridică,
Că nu-i mână de bărbat,
Doar cu fete-o rămâneat,
O rămas în sat cu Stana,
Dar cu gându-i tot la Ana,
Fata ei ruptă din soare,
Prin lume privighetoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de dor și dezolare față de casa părintească părăsită, unde odată a fost dragoste și avere. Mama se întoarce periodic, amintindu-și de trecut și de fiica plecată.