Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poţi trăi
Fără obiectul pierdut
Şi, chiar dacă e vorba de o fiinţă,
Durerea cuprinde şi o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânţă
Din care, dincolo de lacrimi,
Poţi să aştepţi să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt, înălţarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute
Te ajută să urci,
Te propulsează în haos,
Acolo unde singurătatea
Devine materie primă
Pentru demult visate palate
Pe care nu mai are cine să le locuiască.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul pierderii, sugerând că aceasta poate fi o sursă de eliberare și creștere personală. Chiar și în durere, există o fărâmă de libertate care poate da naștere la ceva nou. Înălțarea spirituală și personală este văzută ca o serie continuă de pierderi, unde renunțarea la lucruri și persoane devine o formă de propulsare către un viitor incert.