A mea iubire adoră să stea până târziu,
Inima obosită – neîncetat o roagă
Poate, poate ochii i se vor închide.
Doar naiva tristețe spre ea tinde
Ființă, neîmpăcatului suflet cenușiu,
Ce doar lacrimile și durerea o încântă.
„-Înțelegi că ești prea frumoasă
Și nu doar invidia îți poartă pică?
Hai, adormi – te va trezi soarele
Cu raza-i de lumină ce-ți va alunga gândurile
Din noaptea asta, coboară-ți pleoapa furioasă
Și vei uita, și nu vei plânge – atât de unică!.
Vrajește-ți pe toți îngerii din rai,
Încearcă-le aripile ce lor le-ai dat!
Al tău corp se vrea iubit și strigă
Iubește-ți cerul, dar și pământul și a lor intrigă!
Oprește-ți războiul, ceața și ai tăi cai!
Și nu-mi lăsa amorul în al tău pustiu îngândurat.. „
Sensul versurilor
Piesa exprimă un monolog interior adresat unei persoane iubite, care suferă. Vorbitorul încearcă să o consoleze și să o convingă să renunțe la tristețe, amintindu-i de frumusețea și valoarea ei.
