Tot alte vremi s-au așternut.
Din ce în ce mai rar,
Icoane șterse din trecut
Încet și trist răsar.
În urma mea s-a-ntunecat,
Cum nici n-aș fi trăit…
Mai clare-s câte le-am visat
Și-n cărți le-am fost citit.
Și de-ar fi fost să nu te știu,
De mult puteam să mor
Un beduin într-un pustiu,
Sub lună călător.
Dar chipul tău în veci mi-a stat
Ca o lumină-n gând.
Și ani întregi te-am așteptat,
De-atâta dor plângând.
Căci singura-mi iubire-ai fost
Și singurul meu vis,
Ce-n stepa fără adăpost
O cale mi-a deschis.
În fine, mi te-ai arătat,
Tu, chip frumos și sfânt;
Pierdut, în fața ta am stat
Cu ochii în pământ.
Gândind că s-ar putea să pleci,
Stingher și dornic iar,
Să plâng în urma ta pe veci,
Chemându-te-n zadar.
Tu însă te-ai înduioșat
Și mâna mi-ai întins,
De tine m-am alăturat
Și-n brațe te-am cuprins.
De-acum nici voi să mai ascult
La glasurile din trecut.
Ființa mea cea de demult
În noapte s-a pierdut.
În urmă stă un larg pustiu,
Un vis nelămurit.
Din tot trecutul meu nu știu
Decât că te-am iubit.
Sensul versurilor
Piesa descrie o rememorare a trecutului marcat de dorința și așteptarea iubirii. Regăsirea acestei iubiri aduce eliberarea de trecut și un nou început, lăsând în urmă pustiul și incertitudinile.
