Aleksandr Sergheevici Pușkin – Șalul Negru

Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți,
Și-i sufletul meu veșted răzbit de suferinți.
Pe când fusesem tânăr și-ncrezător, trufaș,
O tânără grecoaică iubit-am pătimaș.
Fermecătoarea fată mă dezmierda oricând,
Dar ziua cea cumplită se arătă curând.
Stăteam între oaspeți veseli, voios sorbind din vin,
Când îmi bătu la ușă, șoptindu-mi, un străin:
– „Petreci între prieteni și nu știi nicidecum
Că tânăra ta greacă te-nșală chiar acum”.
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Și l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Și-o crâncenă mâhnire se răsucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simțeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceața, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în brațe, un armean.
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tâlharul n-avu vreme să scape din sărut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap și-ntins,
Privind năuc la fata ce, -ngălbenind, s-a stins.
Îmi amintesc tăcerea, văd sângele: țâșnea..
s-a prăpădit grecoaica și dragostea cu ea.
Smulgându-i șalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am șters de sânge spada, râzând de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna cărându-i pe sub porți,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morți.
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcută noapte în trista-mi viață nu-i.
Cu sufletul meu veșted răzbit de suferinți
Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți.