Îmi place-n nalte catedrale,
Cu sufletu-mpăcat, sfios,
Să intru-n corurile care
Înalță cânturi lui Hristos.
Ma tem de sufletu-mi fățarnic
Și pe cât de bine-ascund
Demonic chipul meu, sălbatic
Aici, sub scutu-mi acesta sfânt.
În ruga mea evlavioasă
Cer ajutor lui Dumnezeu,
Dar simt de sub spejura mască
Cum râde-al doilea chip al meu.
Și-atunci fățărnica-mi tristețe,
În palidele pâlpâiri,
Încet, pe cel-cu-două-fețe
Îl readuce-n amintiri.
Și – iată- au tăcut cei care
Cântau în cor și au fugit..
Îmi place-n nalte catedrale
Sfios să intru, liniștit.
Sensul versurilor
Poezia explorează conflictul interior dintre credință și ipocrizie. Naratorul se simte atras de sacralitatea catedralei, dar este chinuit de conștientizarea propriei sale dualități și a măștii pe care o poartă.