Cocoșul, știți prea bine, că are însușire
De a ne da de știre
Prefacerile zilei s-a timpului schimbări.
El, far-a se supune
La reguli și cercări,
Când adevărul spune,
E ca un fabulist;
Iar când arată timpul e cam naturalist.
Știu dar că la o moară, cocoșul prin cântare
Morarului dă veste la vreme de mâncare.
Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind,
Și unda zgomotoasă, în roți cu-a sa iuțime
Izbea din înălțime
În aer spumegând,
Morarul simțea foame. Deci iese el din moara
Și vede cum cocoșul, sărind pe-o grindisoara,
În pene se umflă,
Din gât se încorda,
S-apoi, căscându-și pliscul, se pare că cântă.
Însă a lui cântare, de vuiet mistuită,
Era neauzită.
Morarul trist se duse în moara, așteptând
S-audă mai degrabă cocoșul său cântând.
Așteaptă, mai morare,
C-așa-i și-n lumea mare:
Când relele naravuri vuiesc neîncetat,
Atuncea adevărul nu este ascultat.
Sensul versurilor
Piesa prezintă o alegorie despre cum adevărul este adesea ignorat într-o lume dominată de zgomotul și agitația relelor naravuri. Morarul, simbolizând omul obișnuit, nu poate auzi avertismentul cocoșului din cauza vuietului morii, reflectând dificultatea de a percepe adevărul într-o societate coruptă.