Alberto Blanco – Bocet În Flăcări

Focu-i același pretutindeni.
Trosnește inima, ferestre se aprind
și floarea urii pășește printre oameni:
verzuie noapte, frunze de fum, petale de sânge.
Focu-i la fel în orice incendiu.
Un arbore se-nalță, păzit de gardieni
ai ordinii cu susu-n jos, ai lumii date peste cap:
copac de aur negru și fructe infernale.
Vai, focul banal din centru-agorei!
Un ordin trivial, sfârșitul unei nebunii
ce-anunță-o mai mare nebunie:
o absurditate consfințită-n legi!
Pereții arși și pete de grăsime,
sirenele nocturne, adânci și sufocante:
căscate guri urlând la steaua osului
carbonizat în gura gheenei.
De mii de ani e încă-n viață focu-acesta…
tot bâzâindu-și rana cu muștele spectrale:
e flamboiantă febra, dansează numerele
în tăcere, cu umbre grotești de figuranți.
Înveșnicită groază și focul încă arde…
rupând tunica nopții ca un fulger:
o rană furioasă ce-și strigă răzbunarea,
o rugăciune frântă pe buze de soldat.
El llanto en llamas.
El fuego es el mismo en todas partes.
Crepita el corazón, se encienden las vidrieras
y una flor de odio se abre paso entre los hombres:
noche verde, hojas de humo y pétalos de sangre.
El fuego es el mismo en todo incendio.
Se eleva el árbol custodiado por guardianes
del orden al revés, del mundo de cabeza:
el árbol de oro negro y frutos infernales.
¡Ay, el fuego de siempre al centro de la plaza!
La decisión trivial y el fin de una locura
franqueando el paso a una locura mayor:
¡un desatino más protegido por las leyes!.
Muros quemados y manchas de grasa,
sirenas de la noche profunda y asfixiante:
bocas abiertas aullando al astro de hueso
carbonizado en la boca de la hornaza.
Miles de años y este fuego sigue vivo…
bordoneando la herida con moscas espectrales:
flamígera la fiebre, los números danzando
callados y con sombras grotescas de comparsas.
Horror sin fin y el fuego sigue siendo el mismo…
rasgando la túnica nocturna como un rayo:
un tajo furioso en el que va por la venganza,
una oración maltrecha en labios de un soldado.