De câte ori, Stăpâne, te-am rugat
Să-mi risipești tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Și să mă lași înfrântă pe cărare!.
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!.
Tu n-ai voit și m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieții,
Până s-a stins lumina dimineții,
Până și-au nins toți anii grei nămeții,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat..
Tu n-ai voit și m-ai lăsat să gem!..
Târziu am tălmăcit și vrerea ta,
Înțelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost și pentru ele;
Ca dintr-un șir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanț de strofe grele,.
Și-am împlinit, Stăpâne, voia ta!..
Inedită
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu suferința și dorința de a scăpa de ea, urmată de acceptarea voinței divine și înțelegerea faptului că și lacrimile au un scop. În final, se regăsește împlinirea prin supunere și transformarea durerii în artă.