Taină mereu nepătrunsă,
Pas fericit înapoi,
Nu va muri nici o frunză,
Va fi scrisoare-ntre noi.
Toamnă de prăpăd,
Nici nu te mai văd,
Prin războiul frunzei care cade,
Te-aș învălui
În cules de vii
Și-n mirosul ultimelor roade.
Ca un repetent
Reînvăț urgent
Disperarea toamnei în derivă
Și te-aș atârna
De privirea mea
Dar e toată lumea împotrivă.
Nu mă mai auzi,
Când, prin arbori uzi,
Telegraful meu de frunze plânge,
Către orizont,
Mari mașini de front
În păduri pustii transportă sânge.
Nu-nțeleg de ce
Totul e cum e,
Dar să ne iubim nu se mai poate,
Ți-aș restitui
La cules de vii
Vinul nunții noastre condamnate.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri inevitabile, folosind metafore legate de toamnă și de culesul viilor. Naratorul simte că nu mai poate comunica cu persoana iubită și că destinul nunții lor este unul tragic, simbolizat de 'vinul nunții condamnate'.