Senzație de greață peste tot,
Se desfrunzește calcarul din oase,
Nici oamenii, nici câinii nu mai pot
De gustul rău de lanțuri să se lase.
O toamnă ca-ntr-un strâmb laborator,
În care toate redevin otravă
Și-n care înșiși laboranții mor,
Simțind târziu intoxicarea gravă.
Vezica biliară ți-o dezmierzi
În veștedele frunze de sub talpă,
Că a pătruns delirul frunzei verzi
Și lumea, brusc, o să devină albă.
Ce frig în orice val de catifea,
Ce trăsături în fiecare hârcă,
Un ger infect, ce-n sinea lui ne vrea,
Cristalizând fiertura de năpârcă.
Nu e nimic de zis și de făcut,
Decât o deraiere generală
Și pregătirea altui început,
Îndată după ultima greșeală.
Și este frig, ard clanțele sub mâini,
Pădurea toți clienții și-i refuză,
Dați omenirea, în sfârșit, la câini,
Și atârnați-i un belciug de buză.
Senzație de greață și de mort,
Prin porturi bate vântul beat de ploaie,
Se declanșează tragicul resort
Și omul în el însuși se-ncovoaie.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de dezgust și deziluzie față de lume, culminând cu o senzație de moarte și decădere. Totul se transformă într-o otravă, iar speranța unui nou început pare fragilă și incertă. Umanitatea este abandonată, iar individul se retrage în sine, copleșit de tragism.