Trec anii și se numără ca banii
Și viața mă așază pe rugul ei cărunt,
Bunica nu-mi mai spune nani-nani,
Mă-nfrigurează fiecare amănunt.
Și cel ce-am fost și cel ce sunt se ceartă,
Dar vai și-acest război e-atât de monoton,
Îmi îmbătrânește numărul la poartă,
Îmi îmbătrânește numărul de telefon.
Se adaugă mai fiecare oră
Și telefonul sună distant și suveran
Și parcă și el însuși mă imploră
Să nu-l tot schimb adăugând un an.
Acum, când crucea anilor e spartă
Și omul de zăpadă, ce sunt, își ia palton,
Îmi îmbătrânește numărul la poartă,
Îmi îmbătrânește numărul de telefon.
Răsună-n mine toate ca-ntr-o sală
În care mormăie strigoiul unui urs
Și crește din greșeală în greșeală
Pedepsitorul căilor ce le-am parcurs.
Și dacă moartea mea nu mai e moartă
E ca eu însumi mi-am ajuns un zvon,
Îmi îmbătrânește numărul la poartă,
Îmi îmbătrânește numărul de telefon.
Ceva, aici, produce căruntețe,
O fabrică de calcar la mine-n oase văd
Și vine albul ei să mă învețe
Cum să surâd aliniindu-mă-n prăpăd.
Cu fiecare an ce nu mă iartă,
Ca într-o adunare făcută monoton
Îmi îmbătrânește numărul la poartă,
Îmi îmbătrânește numărul de telefon.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de îmbătrânire și monotonie, folosind metafora numărului de telefon care îmbătrânește. Vorbește despre cum anii trec și lasă urme, transformând persoana într-un ecou al trecutului.