Iubita mea, cum ai plecat cu țărmul
și ochii tăi mă mai urmează triști,
cad stelele agonizând pe sate
să-mi dea iluzia că mai exiști.
Vai, despărțirea seamănă cu moartea
și noi – cu toți acei de pân’la noi,
când fruntea ta, un crucifix de lacrimi,
c-o lacrimă mă trage înapoi.
Mai vin pe drum semințe de lumină,
sălbatice pisici cu ochi rotunzi,
prin gări sunt telefoane care sună,
m-aș agăța de ele să-mi răspunzi.
Simt c-am fugit să nu mă prindă apa
și te-am lăsat plângând încet pe țărm,
plângeai, mărind nocivitatea mării,
și-n murmurul prăpădului, adorm.
Sensul versurilor
Poezia exprimă durerea și regretul despărțirii de persoana iubită. Poetul se simte pierdut și urmărit de amintirea ei, comparând despărțirea cu moartea și căutând disperat o modalitate de a se reconecta.