Așa te văd și-am să te văd mereu,
Îmbătrânind sub lovituri grozave,
Pierdut de frați, uitat de Dumnezeu,
Călcat de-acești păgâni fără potcoave.
Așa ți-a fost, probabil, ție scris,
În țara ta miloasă și nătângă
Să vină voma crudului abis
Și oasele în trup să ți le frângă.
Și-așa cum stai, țăran crucificat,
Și te lovesc barbarii mai departe,
Ești un popor, o țară și un stat,
Destinul nostru condamnat la moarte.
Și, mai ales, tu ești sortit acum
Atâtor jignitoare ipoteze,
Să fii crezut tiranul tău postum,
Biografia să ți-o inverseze.
Student maghiar? O, nu, țăran român,
Mihai Cofariu, sfântă înviere,
Strângându-ți zilnic patria la sân,
Precum porunca din strămoși ți-o cere.
Tu nu-i urăști pe ucigașii tăi,
Tu ești iertarea ce le-ncape toate,
Un semn de viață, peste moarte, dă-i
Acestei țări, ce parcă nu mai poate.
Și parcă mai fusese prin Ardeal,
Și parcă s-a mai auzit o dată,
Ca norii unui plâns torențial,
Se-aude osul nației pe roată.
Și dacă tu te-ai ridicat din morți
Înseamnă că speranța ne rămâne,
Că tu destinul neamului îl porți
Și merităm „Deșteaptă-te, Române!”.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus lui Mihai Cofariu, văzut ca un simbol al suferinței poporului român și al sacrificiului pentru patrie. El este prezentat ca un martir, un țăran crucificat de istorie și nedreptate, dar care prin sacrificiul său oferă speranță și reînviere națională.