Voiam să spun că ninge straniu, ca din copilăria noastră,
că drumul trece printre lupii care-au ieşit la drum să plângă,
voiam să-ţi povestesc ninsoarea, care-i când albă, când albastră,
voiam să-ţi reproduc un viscol printr-o iertare şi o tângă.
Ce mare s-a făcut zăpada, vin săniile de la gară,
cu oamenii care salută, dar cine să-i mai recunoască,
o irealitate tandră ne-a-nfăşurat şi ne omoară
şi cât de straniu se trăieşte în toată curtea omenească.
Voiam să-ţi dau, cu milă, gustul ninsorilor de altădată,
să-ţi desenez neauzita, bolnava fulgilor cădere,
să te cuprind, peste cojoace, cu mâna mea cea vinovată
acordul de-a-nstruna un turţur şi de-a cânta la el
spre-a cere.
Am nimerit în altă vârstă, în altă lume de departe,
se-ntorc la mine vechi imagini din fosta mea copilărie,
şi caii înhămaţi la sănii nechează tragic peste moarte,
birjaru-i mort sau e în viaţă, dar drumul încă îl mai ştie.
Priveşte, asta e fântâna, am toată viaţa ei în mine,
celulele îmi sunt fixate de felul apei din izvoare,
acesta este şesul magic, ce iarna de fantasme plin e,
şi vara se despodobeşte şi orice secetă îl doare.
Trec săniile de la gară şi noi într-una dintre ele,
şi nimeni nu mă mai cunoaşte şi nimeni nu mă mai salută,
intrăm în casa părintească, unde-i mai frig decât afară
şi unde fiece icoană ia chip de remuşcare mută.
Nu-i nimeni în această casă, nu-i nimeni in aceste sate,
ne-a amăgit copilăria şi ne-a chemat la ora iernii,
să ne convingă de tristeţe şi-ntr-un târziu să ne arate
că nu mai este pentru cine să fie în altar vecernii.
Şi, totuşi, hai să presupunem că e real tot ce vom face,
că nimeni n-a murit acasă şi că bunicii ne aşteaptă,
dar uite sania cu facle, să ne ascundem în cojoace,
ne-aşteaptă-n casă vinul negru, ne-aşteaptă pâinea proaspăt
coaptă.
Voiam să-ți spun că învierea doar din credinţă se petrece,
câmpia fulgeră departe, sârmoşi copaci ce n-au pădure,
dar soba-n cameră e caldă, dar vinu-n pivniţă e rece,
dar ochii mei copilăria nu au puterea s-o îndure.
Hohotitoare viscolire, de toate se alege praful,
birjarul dă cu biciu-n caii ce împotriva lui nechează,
nu se transmite nici o veste, un faliment e telegraful.
Se-nchid şi şcolile. E iarnă. Şi lupii plâng. Şi ne e groază.
Voiam să-ți las copilăria, s-o retrăiești și fără mine,
un alt tărâm de după pleoape a început să se-ntrevadă.
Și ninge ca o terapie. Ca o cetate în ruine.
Te chem la mine-n sat, prin moarte, să-ți fiu bărbatul de zăpadă.
Sensul versurilor
Piesa explorează nostalgia copilăriei pierdute, amintirile idealizate și confruntarea cu realitatea dură a prezentului. Iarna devine un simbol al trecerii timpului și al pierderii inocenței, invitând la o călătorie melancolică în trecut.