De te zvârleam afară și-ți destinam noroiul,
Să fii pe totdeauna a altui Dumnezeu,
M-aș fi convins pe mine că e mai bine singur
Și că așa se cade, noroiul să fiu eu.
Îți dau noroi de gală prin lacrimile mele
Pe care uscăciunii din lume le trimit
Și văd că-ți șade bine în orice-mprejurare,
De tine și în ură să fiu îndrăgostit.
Dar ochii tăi arată demențial ingenuu,
Fecioarele fac școală la scara ta și plâng,
Iar eu te-arunc afară și te rechem în casă,
„E actul trei al dramei” anunță gongul stâng.
Și iar apocaliptic noroiul lumii vine
Și bate în fereastră să îl poftim la noi,
Și eu acuz noroiul și-ți destinez noroiul,
Dar carnea mea întreagă miroase a noroi.
Și, dacă ești bolnavă, sunt mai bolnav ca tine,
De-această condamnare la un destin impur,
Redute noroioase ne ocolesc sărutul,
Eu nu mai știu o altă natură să îndur.
Târâș pornesc spre tine și am noroi pe guler
Și am noroi în brațe, și am noroi în ochi,
Și din noroi mi-e casa, și din noroi mi-e viața,
Noroiul va rămâne eternul meu deochi.
De-ai fi plecat, cum însumi te-am azvârlit afară,
Ar fi-nceput tavanul să picure noroi,
Te-ai fi întors la mine, prin tot noroiul lumii,
În care suntem astăzi amestecați și noi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație toxică și obsesivă, în care iubirea și ura se împletesc. Naratorul este conștient de natura distructivă a relației, dar nu poate scăpa de atracția față de persoana iubită, fiind prins într-un ciclu de respingere și reîntoarcere.