O, dragii mei, ați devenit o veste
La telefonul așteptării mele,
Și-aud că nici o șansă nu mai este
Și c-ați murit azi-noapte pe șosele.
Ce stea inadmisibilă, pământul!
Mai bine-ar fi o broască între broaște,
Mai bine nu ne-am mai cânta cuvântul,
Mai bine pe pământ nu ne-am mai naște.
Și cât de simplu ați plecat aseară,
Lăsând atâta viață amânată,
V-ați dus cum pleacă zilele de vară
Spre-a nu vă mai întoarce niciodată.
Zdrobit te odihnești la noapte, Ioane,
Într-un năpraznic frigider de morgă,
Când muzica ființei suverane
Însângerată picură din orgă.
Și tu, ireparabilă mireasă,
Lumină-n vremi de haos și de moină,
Te duci pe veci, ca să ne lași acasă
Cea mai frumoasă și mai tristă Doină.
Și, Doamne, câte-avem a ne mai spune,
Și, Doamne, câte jocuri se amână,
Deșertăciune din deșertăciune,
Un drum stupid și un picior pe frână.
Iar dacă veți vedea că-i multă treabă
Pe unde ați plecat fără de veste
Și nu vă veți putea întoarce-n grabă,
Doar să ne spuneți calea care este.
Și nu târziu venim în ospeție,
Plecăm din lumea asta blestemată,
Să stăm la voi în ceruri, cu chirie,
Spre-a nu ne mai întoarce niciodată.
Și doar atât ne va durea de-a pururi,
Că țara noastră, lacrimă și sânge,
Nu are meritatele contururi
Și Prutul între noi de-a pururi plânge.
Iar tu, copil orfan, să crezi o vreme
Că trebuie să crești, și nu să sângeri,
Părinții tăi recită-n cer poeme
Și cântă „Eminescu” pentru îngeri.
Cei dragi mai cred că ați plecat departe,
Dar ochii lor abia-și pot ține moina,
Adio, Ioane, frate peste moarte!
Și iartă-ne, și noapte bună, Doina.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu funebru adus unor prieteni decedați, exprimând durerea pierderii și dorința de a se reîntâlni cu ei în viața de apoi. De asemenea, atinge tema suferinței naționale și a speranței pentru viitorul copiilor orfani.