De câte ori îmi amintesc, rebelo,
Că îmi provoci de bună voie rău,
Mă înnegresc la faţă ca Othello
Şi mâinile pornesc spre gâtul tău.
Dar dintr-odată mi se face milă,
De orice gând răzbunător mă usc
Şi, cum te ştiu curată şi umilă,
Simt mâinile că-mi cad din umeri, brusc.
Acum, când totul mă interesează,
Un simplu zvon mă poate-asasina,
C-am auzit cu jenă şi cu groază
Că-ţi faci un fel de mică lume-a ta.
Au fost destule între moft şi ţâfnă,
Cu scene de amor şi de război,
Dar mă stupefiază-această râvnă
De a distruge totul între noi.
Alerg, în faţa lumii, ca o torţă,
De dinainte de-a te naşte tu,
Dar nu-mi îngădui niciun gând de forţă
Să te opresc din nebunie, nu.
Te-am acceptat alături fără probă,
Acum, de dorul tău nu pot să dorm,
Va trebui să-mi las la garderobă
Aceste mâini care-au crescut enorm.
Sensul versurilor
Piesa descrie un conflict interior și exterior într-o relație. Naratorul se luptă cu sentimente de gelozie și furie, dar și cu dorința de a proteja și iubi persoana dragă, ajungând la concluzia că trebuie să renunțe la agresivitate.