N-aș vrea cu-această veste să te sperii,
Dar peste tot, pe-aicea, pe pământ,
Ca dintr-un ochi al cerurilor, sfânt,
Sunt pretutindeni lacrimile verii.
În struguri, în gutui și-n calendare,
În nou-născuți, în râuri, în cristal,
Aceste lacrimi s-au închis fatal
Conform ciudatei lor abracadabre.
Și ochii noștri le visează goi,
Sunt vinovat, ești vinovată, doamnă,
Că lacrimile verii intră-n toamnă
Spre-a nu se mai întoarce înapoi.
Și iarna luptei noastre ne condamnă
Să lacrimeze vara după noi.
13 septembrie 1997.
(Totuși toamna, 2019)
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a inevitabilei transformări a verii în toamnă, simbolizând pierderea și regretul. Lacrimile verii, prezente în diverse elemente ale naturii, sugerează o melancolie omniprezentă și o condamnare la a tânji după ceea ce a fost.