Nu știu de ce, pe cât m-afund în viață
mă simt atras de fleacuri omenești,
și-mi place-n anotimpul de vacanță
să-ntârzii, să rămân în București.
De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
și-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit și-mi e deodată drag.
Pe piatra lui am tot bătut cadența
și-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în căutarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
și au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viață
și am născut și-am îngropat idei.
La București, copilăria toată,
isam s-ajung să pot și eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
și să-ntâlnesc și eu pe mama mea.
Eu vara aș iubi-o pe orbește,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze și lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.
Când pe terase se mai bea o bere
și oamenii romanțe triste vor,
și-n curți se face vin din must de struguri
și toți bucureștenii au umor.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
și să-l găsesc întotdeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Mă pregătesc să fug din nou în țară
și să câștig aripi dumnezeiești,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colț de București.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o dragoste complexă pentru București, un amestec de familiaritate, iritare și afecțiune profundă. Orașul este văzut ca un loc al amintirilor, al pierderilor și al căutării de frumos în cotidian.