Cel mai greu străbat oamenii în pușcării sărbătorile,
Cele mari. Mi-a povestit Ștefan Andrei, cu lacrimi în ochi,
În felul lui repezit și genial, că a stat o vreme cu
Ioan Totu în aceeași celulă și că, în noaptea de revelion,
Acesta s-ar fi rezemat cu fruntea
De zăbrele și-ar fi căutat, în depărtare, o lumină.
În orașul în care cu toții ne
Străduiam să ne bucurăm, uitând
De toate necazurile. Multă vreme a căutat
Ioan Totu, în depărtarea orașului la care
N-avea acces, lumină, așa mi-a spus
Ștefan Andrei: Căuta o lumină
Ca să poată crede că, în afară de noi,
Cei întemnițați, ceilalți oameni se bucură
În interiorul lumii aceleia.
Cu fruntea rezemată de zăbrele,
Încercând să găsească o lumină justificatoare,
Astfel mi-a descris pe Ioan Totu
Ștefan Andrei și am aflat că în seara de dinaintea
Sinuciderii, Ioan Totu ar fi vrut să vorbească neapărat
Cu mine și i-a și spus ceva, în acest sens, prin cuscru-său,
Prietenului meu, Dumitru Gheorghişan, dar nu știu de ce
N-am apucat să vorbim. Se făcuse, probabil, târziu.
Noi, oamenii, avem un talent special de a nu ne mai da
Seama de priorități și nimeni n-a apucat să-mi spună
Că tragicul sinucigaș ar fi vrut să-mi vorbească.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea de spirit a unui deținut politic, Ioan Totu, în noaptea de Revelion, aflat în închisoare. El caută o urmă de speranță și bucurie în lumea exterioară, dar este copleșit de disperare. Naratorul regretă că nu a apucat să vorbească cu acesta înainte de sinucidere.